Ce plantezi azi, vei culege maine!

Un bogat om de afaceri a decis ca este timpul sa-si lase un succesor la comanda companiei sale. In loc de a se orienta spre unul din directorii firmei sau copiii sai, el a decis sa incerce ceva deosebit.

Intr-o zi si-a convocat tot executivul care era format din tineri si le-a spus:

– Dragii mei, a sosit timpul sa-mi numesc un inlocuitor la conducerea companiei in calitate de manager general (CEO). Asa ca decizia mea este ca unul din voi sa ocupe acest post.

Toti au ramas socati, in timp ce seful a continuat:

– Astazi intentionez sa va dau fiecaruia cate o samanta – o samanta speciala. Vreau sa luati acasa aceasta samanta, s-o plantati, s-o udati si apoi exact peste un an sa veniti cu planta care a rasarit si crecut din aceasta samanta. Cu acea ocazie voi analiza planta fiecaruia si dupa un criteriu personal voi alege viitorul manager general.

Un tanar, pe nume Jim a fost prezent la intalnire si asemenea fiecaruia a primit si el o samanta. A plecat acasa si cu entuziasm a impartasit sotiei planul sefului. Sotia l-a ajutat sa gaseasca un vas potrivit, pamant de calitate imbunatatit cu ingrasamant natural si apoi a plantat samanta. In fiecare zi Jim turna apa in acel vas si astepta cu nerabdare sa vada un semn ca samanta a incoltit si o mica planta si-a facut aparitia.

Dupa vreo trei saptamani, colegii lui vorbeau despre semintele lor si despre plantele care au inceput sa rasara. Jim urmarea cu atentie vasul in care plantase samanta, dar nimic nu se intampla. Trei, patru, cinci saptamani au trecut dar in vasul cu pamant nu se vedea niciun semn de incoltire si crestere. Colegii lui vorbeau deja despre plantele lor, dar Jim se simtea falimentar in incercarea lui de a face samanta sa se transforme in planta. Au trecut sase luni – nimic insa nu se intamplase in vasul cu pamant al lui Jim. Cu nespusa parere de rau Jim si-a dat seama ca omorase samanta. Fiecare din colegii lui aveau deja pomi, plante, iar el nu avea nimic. Oricum Jim a hotarat sa nu spuna colegilor sai nimic din experienta lui esuata. El a hotarat insa sa continue sa ude samata si sa-i adauge ingrasamant… cine stie? Poate intr-o zi samanta va incolti.

Dupa exact un an, fiecare din cei ce primisera o samanta de la sef, si-au adus vasele lor cu plante pentru a fi inspectate. Jim a spus sotiei ca el nu indrazneste sa mearga la companie cu un vas gol. Sotia insa l-a incurajat sa fie cinstit cu ceea ce i s-a intamplat. Desi a simtit un gol in stomac gandindu-se la experienta pe care o va avea – poate cea mai jenanta experienta din viata lui – a hotarat totusi sa dea ascultare sfatului sotiei.

Astfel, in ziua hotarata pentru inspectie, Jim si-a luat vasul in care nu era decat pamant si s-a prezentat la sala de conferinte a companiei. Cand a intrat in sala, Jim a fost socat de varietatea de plante din vasele colegilor lui. Plantele erau minunate: diferite in culori si marimi. Jim si-a pus vasul pe podea si multi din colegii lui au bufnit in ras – altii l-au compatimit sincer.

Cand seful si-a facut aparitia, a salutat membrii executivului rotindu-si privirea asupra tuturor. Jim cauta un colt cat mai indepartat pentru a se ascunde.

– Wau! Ce plante minunate, copaci, flori ati crescut voi! – a spus seful. Astazi unul din voi va fi numit managerul general al companiei.

Deodata, seful l-a descoperit pe Jim in coltul cel mai indepartat al salii cu vasul sau gol. A rugat pe directorul financiar sa-l invite pe Jim in fata. Jim a inghetat! El a inceput sa gandeasca cam asa: “Seful si-a dat seama de esecul meu. Mare lucru sa nu ma concedieze.”

Cand Jim a ajuns in fata, seful l-a intrebat ce s-a intamplat cu samanta lui. Astfel ca Jim a trebuit sa-i spuna istoria sa. Dupa ce Jim a terminat, seful a spus ca toata lumea, cu exceptia lui Jim, sa ocupe un loc. Apoi, aratand cu mana spre Jim a spus:

– Iata-l pe noul vostru manager general. Numele lui este Jim.

Lui Jim nu-i venea sa creada. Jim falimentase total in plantarea semintei. Cum putea el sa fie manager general cu un asemenea esec?

Apoi seful a continuat:

– Cu un an in urma, am dat fiecaruia din cei prezenti in aceasta sala – o samanta. V-am spus sa luati samanta, sa o plantati, sa o udati si sa mi-o aduceti astazi inapoi. Ceea ce voi nu ati stiut este ca toate semintele pe care vi le-am dat au fost fierte – toate au fost seminte moarte care nu aveau cum sa incolteasca. Toti cu exceptia lui Jim mi-ati adus pomi, plante, flori. Cand v-ati dat seama ca samanta pe care v-am dat-o eu nu incolteste, ati inlocuit-o cu alta samanta procurata de voi. Jim a fost singurul care a avut curajul si cinstea de a aduce vasul cu planta mea in el. Pentru acest motiv el va fi numit managerul general al companiei mele.

13 ani de Europa FM

Vă spuneam în articolul ăsta acum ceva vreme, cât de mult iubesc eu radioul şi ce amintiri frumoase mă leagă de el. Prin urmare, cele povestite în continuare nu vor mira pe nimeni. Pentru că pe 26 mai Europa FM a împlinit 13 ani de existenţă, evenimentul a fost sărbătorit sâmbătă printr-un concert aniversar în Parcul Tineretului, unde surprize-surprize s-a nimerit şi Mărgeluţa cu prietena ei, Ina. Cu ocazia asta am aflat că în anul 2000, când a luat fiinţă postul, prima melodie difuzată a fost „Imagine” a lui John Lenon. Fain început, nu-i aşa? Daţi click pentru a asculta melodia.

Concertul era programat să înceapă la 18:30, dar a fost amânat din cauza ploii. Şi eu era cât pe ce să mă intorc din drum la vederea norilor grei, dar am aşteptat în pasajul de la Universitate să treacă ploaia şi apoi am luat 381 până la Tineretului. În pofida vremii, s-a strâns ditamai publicul, că nici organizatorii nu se aşteptau la asta. În deschidere au cântat Ovidiu şi Gipsy Band, cărora mai târziu li s-a alăturat şi Monica Anghel. A fost cu siguranţă un început foarte energic şi vibrant!

Au urmat apoi băieţii de la Vunk, care nu se numără printre preferaţii mei. Dar am rămas uimită să văd mulţimea dezlănţuită la apariţia lor, oameni de toate vârstele cântand din toţi plămânii şi dansând bucuroşi. Nu-mi imaginam că au atâţia fani! Şi fiindca era ziua lui Cornel, solistul trupei, publicul i-a cântat „La mulţi ani” şi a afişat un banner cu „Aşa, şi?„, titlul ultimului lor single. Cori, tu ar mai fi trebuit sa fii cu mine acolo! Doar nu credeai că am uitat cum mi-ai scos tu mie peri albi în liceu cu caseta aia cu (pe atunci) Vank!? 😛

Am fost bucuroasă tare când mi s-a confirmat că vocea lui Dan Bittman a redevenit cea de dinaintea operaţiei! Altfel cum mai răguşeam eu cântand toate melodiile de la Holograf? A, şi altă chestie interesantă, hitul lor „Ţi-am dat un inel” a fost prima melodie românească difuzată la Europa FM şi vă asigură Mărgeaua că ieri seară s-au desenat în aer o mulţime de inimi pe refrenul ei! 😉

Când cei pe care îi aşteptam eu de fapt, încă de la deschiderea concertului, adica Direcţia 5, au urcat pe scena, eram deja răguşită şi ruptă de picioare, dar tot nu m-am lăsat şi-am continuat să dansez şi să cânt împreună cu Ina, prietena care mă însoţea! Mami, tu mai lipseai ca să fie completă gaşca! Te ţin eu minte cum am degerat acum doi ani în Cişmigiu, de Crăciun doar ca să-l asculţi tu până la final pe Cristi Enache! 😛

După ce întreaga echipă Europa FM a urcat pe scenă în apalauzele binemeritate ale publicului şi o ploaie de confetti, a urmat Ştefan Bănică Junior. A fost prima dată când l-am văzut în concert şi primul lucru care mi-a trecut prin minte a fost: wow, câtă energie poate să aibă omul ăsta! Bineînţeles că nu m-am putut abţine să n-o oftic pe maică-mea prin sms-uri că vaaaai, ce păcat că nu-l vede şi ea, care-i ştie toate melodiile pe de rost! I-m soooo mean, i know! 😛

Am cântat şi am dansat până la 12 noaptea, când s-a terminat totul şi Al Meu Ca Bradul a venit să-şi recupereze nevasta petrecăreaţă, răguşită, cu picioarele umflate (circulaţia, bat-o vina!) şi ruptă de oboseală, dar atâââât de încântată!

Concert Europa fm

Europa FM

Europa FM concert

concert Europa FM

Tocăniţă internautică (24)

Portretele unor soldaţi înainte, în timpul şi după război

6 actriţe transformate total pentru rolurile din filme

Extraordinare figuri de ceară. Par atât de reale!

22 fotografii făcute în plină acţiune, cu camerele GoPro.

Amazing anamorphic Medusa, un grafitti ingenios!

Portretele lui Alexandru Ioan Cuza

Wabi-sabi, un articol minunat de pe blogul Inozzei.

Reflections of a skyline, un filmuleţ emoţionant pe care eu îl ador!

Se recomandă a consuma ingredientele de mai sus ca atare, pentru mai multă prospeţime. Poftă bună deci, şi digestie uşoară!

Punctul şi foaia de hârtie

Un profesor a arătat studenţilor săi o foaie albă de hârtie în mijlocul căreia se afla un punct negru şi i-a întrebat:

-Ce vedeţi?

-Un punct, a răspuns primul student.

-O pată neagră, a zis al doilea.

-Un punct negru foarte gros, a răspuns al treilea student.

După ce profesorul le-a ascultat părerile, i-a atenţionat:

-Aţi văzut toţi doar un punct, dar nimeni nu a observat o coală mare de hârtie! Iar acesta este modul în care noi judecăm un om: după defectele sale minore!

Dumnezeu nu a putut fi pretutindeni, aşa că a creat mamele

Ştiţi poveştile alea incredibile cu mame care, fără să le dea cineva de veste, pur şi simplu ştiu când copilul lor, aflat peste mări şi ţări, a păţit ceva rău? Ei bine, eu cred cu tărie în ele pentru că o astfel de relaţie specială, permiteţi-mi chiar s-o numesc telepatică, există între mine şi mama mea! Simte când mă doare inima, oricât ma prefac eu că e totul în ordine, ca să n-o mai încarc şi pe ea cu tristeţile mele, şi telefonul ei pică întotdeauna exact la ţanc! De cele mai multe ori ne sunăm reciproc fix în aceeaşi clipă, semn că şi gândurile noastre se suprapun.

La fel s-a întâmplat şi acum zece ani, într-o seară de vineri, când mi-a zvâcnit brusc inima de nelinişte şi prima imagine care mi-a venit în minte a fost chipul mamei mele. Şi oricât încercam eu să-mi îndrept gândurile în altă parte, la fel cum faci cu un ţânţar care te bâzâie întruna, era în zadar, presimţirile sumbre nu voiau să-mi dea pace! Am ştiut atunci că i se întâmplase ceva, şi nu de bine, asta era sigur! Mi-a confirmat tata în dimineaţa următoare că neatenţia medicilor îmi băgase fiinţa cea mai dragă de pe pământul ăsta în comă. Iar ultimul ei gând, înainte de a nu mai şti de sine, a fost „Doamne, Maica Domnului, lasă-mă să-mi cresc copiii!”, avea să-mi mărturisească mai târziu mama. Iar eu nici măcar nu vreau să-mi imaginez cum ar fi fost acum ca-n loc să vorbesc cu ea la telefon, să-i duc o floare la mormânt!

Aşa că da, nu sunt poveşti de adormit copiii şi nici nu ţin de paranormal! Cred cu tărie că legătura dintre mamă şi pruncul său nu se încheie o dată cu tăierea cordonului ombilical, ci continuă pe tot parcursul vieţii! Şi la 50 de ani, tot „puiul mamei” eşti! 😀

Şi uite aşa, în virtutea celor povestite anterior, a ştiut ea, mama de Mărgea, cu superputerile ei mămiceşti, că în ultimul timp preţioasa ei fiică nu se scaldă deloc în ape limpezi şi cristaline! Ca să-i înlăture amărăciunea şi să-i aştearnă pe buze un zâmbet laaaaarg, uite ce surpriză i-a pregătit:

Happy Funny EggsE lesne de închipuit că atunci când am desfăcut pachetul de acasă şi am găsit minunăţia de mai sus, m-a bufnit instantaneu râsul! Toate grijile s-au spulberat ca prin minune! Obiectiv atins, mami! 😀 Cum ştii tu totul, cum mă simţi tu pe mine şi cât de mult te iubesc eu pe tine!

Festivalul Turcesc din Herăstrău

Week-endul trecut (17-19 mai adică) a fost unul destul de încărcat în capitală. Am avut aşa: Festivalul Turcesc în Herăstrău, Noaptea Muzeelor (sâmbătă spre duminică) şi Zilele Muzeului Militar. Şi cum Mărgeaua adoră evenimentele de genul ăsta, a făcut tot posibilul să le treacă cu bifă pe lunga ei listă cu chestii de văzut/făcut în Bucureşti. Minune minunată, chiar a reuşit! 😛

Sâmbătă după-masă şi-a luat Mărgeaua Bradul consort şi l-a târât prin toată căldura din acea zi, în Parcul Herăstrău (intrarea Charles de Gaulle), la Festivalul Turcesc. Recunosc că numai la baclavale şi dervişii rotitori mi-a fost gândul. Însă din păcate nu am avut parte nici de una, nici de cealaltă. Am dat în schimb peste lume multă, îmbulzeală şi căldură mare (monşer!). Ne-am învârtit un pic printre standurile cu obiecte de artă turcească, am asistat la demonstraţii de ebru şi caligrafie otomană, am băut o „limonata”, mi-am cumpărat magneţi de frigider pentru colecţia mea şi un inel pentru că întâmplător se potrivea perfect cu cerceii aduşi astă vară de la Londra de Cori, buna mea prietenă. Cireaşa de pe tort a fost însă fanfara militară otomană Mehter, pe care o puteţi vedea în fotografiile de mai jos şi ai cărei membri au fost foarte simpatici, făcând bucuroşi poze cu vizitatorii. Ba chiar turcul mustăcios din a treia fotografie ne-a lăsat să-i probăm şi coiful! Nu vă imaginaţi ce greu atârnă! 😀

Festivalul turcesc Bucuresti 2013 by MargelutaFestivalul turcesc Bucuresti 2013 3 by MargelutaFestivalul turcesc Bucuresti 2013 2 by Margeluta

Festivalul turcesc Bucuresti 2013 4 by MargelutaFestivalul turcesc Bucuresti 2013 1 by Margeluta

Cum spuneam, ne-am uitat lung după baclavale, preferatele mele ever, dar în afară de shaorma, porumb fiert, gözleme şi diverse dulciuri, nu am văzut. Probabil nu mi-au sărit în ochi din cauza aglomeraţiei. Am înţeles că dervişii rotitori apăreau pe scenă la ora 19, dar noi i-am ratat, întrucât pe la 17:30 am plecat deja spre Antipa, în speranţa că nu vom prinde o coadă imensă şi apucăm să vedem expoziţia The Human Body. Cu toate că pe alocuri a semănat cu un bâlci de ţară, mai mult sau mai puţin kitschos, per total, Türkfest 2013 a fost o experienţă frumoasă, mai ales că eu am o slăbiciune pentru Turcia!

P.S.: Şi acum mă gândesc la baclavalele alea mult aşteptate şi… neaflate! 😉

CITATUL ZILEI:

„Strângeţi cât mai multe amintiri pentru insomniile bătrâneţii.”

Vasile Ghica

De la Noaptea Muzeelor 2013

Harta-Noaptea-Muzeelor-2013-Bucuresti-În ultimii doi ani, de când am dat plaiurile vâlcene pe aglomeraţia capitalei, nu am ratat nicio Noapte a Muzeelor, aşadar vă daţi seama că nu aveam de gând să încep anul ăsta. După ce ne-am aruncat un ochi curios la Festivalul turcesc din Herăstrău, împreună cu Bradul consort am luat-o la pas spre  Grigore Antipa, deşi nici nu speram că apucăm să intrăm. Pe la 17:45, când am ajuns noi acolo, era încă devreme şi ni s-a părut că mulţimea adunată în faţa muzeului nu semăna nici pe departe cu coada imensă de anul trecut, prin urmare am decis să rămânem, în speranţa că vom înainta rapid. Am aflat pe pielea noastră că socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg, dar era prea târziu să mai renunţăm, aşa că 3 ore mai târziu, timp în care ni se alăturase şi prietena mea Inuţa, am reuşit să punem piciorul în incinta muzeului, la vestita şi controversata expoziţie „The Human Body”. Biletul a fost la reducere, am plătit doar 20 de lei, în loc de 60! Primul cuvânt care-mi vine în minte şi acum când mă gândesc la exponate este „wow”! Iar interjecţia asta înglobeaza o mulţime de trăiri, şi plăcute, şi mai puţin plăcute! Este extraordinară, fantastică, de necrezut, de neuitat, macabră şi înfiorătoare în acelaşi timp! N-am părăsit-o scuipându-mi maţele, nici vărsând vreo lacrimă, dar cert este că nu voi uita prea curând ce am văzut acolo! Şi asta nu pentru că nu aş mai fi văzut cadavre (ba unele într-un hal de nehal, credeţi-mă!), dar ideea că sunt oameni adevăraţi, mama, tata, fiul cuiva din lumea asta, expuşi în văzul tuturor ca nişte ciudăţenii de la circ, mi-a cam ridicat părul pe mine!

Am profitat de faptul că eram deja înăuntru şi am vizitat şi restul muzeului. E prima dată când ajung la Antipa şi acum pot spune că înţeleg de ce este atât de iubit de bucureşteni, mai ales după renovare. Am reuşit să fotografiez cât de cât, deşi vizita se desfăşura pe fast forward, nu aveai voie să te opreşti prea mult ca să pozezi pentru că blocai trecerea şi în spatele tău se strângea un puhoi de oameni, şi-n plus Sony Boy, noul meu aparat foto primit cadou de la Moş Crăciun în locul lui Nicu Pixelu’ dispărut prematur/furat în decembrie, nu prea face faţă când vine vorba de fotografii de interior, cu lumina slabă.

Muzeul Grigore Antipa 2 by MargelutaMuzeul Grigore Antipa 1 by MargelutaMuzeul Grigore Antipa 3 by MargelutaMuzeul Grigore Antipa 4 by MargelutaPe la 23:30, am ieşit de la Antipa (Doamne, câtă lume se strânsese afară!) şi ne-am continuat drumul spre Observatorul Astronomic, dar ne-am lăsat păgubaşi când am văzut coada kilometrică! Aşa că am decis să mergem spre Gara de Nord, la Muzeul C.F.R. şi ne-am oprit în drum şi la Muzeul Naţional al Literaturii Române. Aici, atmosferă degajată, invitaţi care lecturau cărţi şi mulţi elevi entuziasmaţi să-ţi fie ghid! Foarte fain colţul dedicat dadaismului, unde puteai să-ţi creezi propriile poezii folosind cuvinte decupate din reviste!

Muzeul literaturii 3 by MargelutaMuzeul literaturii 1 by MargelutaMuzeul literaturii 2 by MargelutaLa Muzeul C.F.R., mai multă lume decât ne aşteptam noi să fie. Anul trecut era aproape gol, iar acum avea vizitatori şi din Argeş, veniţi cu autocarul!

Muzeul CFR 3 by MargelutaMuzeul CFR 1 by MargelutaMuzeul CFR 2 by MargelutaAm încercat apoi să ajungem şi la Muzeul Cotroceni, dar era deja închis. De altfel, am observat că anul ăsta foarte multe dintre muzeele participante la Noaptea Muzeelor nu au mai ţinut deschis până la 4 dimineaţa, ci au dat deja stingerea pe la 1-2, unele chiar la ora 10 seara. Aşadar, pe la 3 dimineaţa ne-am întors într-un final acasă, rupţi de oboseală, cu dureri teribile de spate şi picioare, de parcă am fi alergat la maraton o zi întreagă şi am dormit neîntorşi! Nici măcar nu-mi aduc aminte dacă am visat ceva, eu, care am 1001 vise pe noapte! 😛

Voi aţi făcut Noaptea Muzeelor?

CITATUL ZILEI:

„Muzeul e arsenalul cel mai puternic cu care un popor îşi apără originea, identitatea şi tot ce a moştenit de la străbuni.”

Iosif Sterca-Şuluţiu

Un om simplu

Era o zi însorită de primăvară şi un filozof traversa râul într-o barcă, împreuna cu un barcagiu. În timpul trecerii, îl întreabă pe barcagiu:

-Ştii ceva despre aritmetică?

-Nu prea… domnule.

-Îmi pare rău, dar să ştii că un sfert din viaţa ta este pierdut!

Şi cum filozofii sunt curioşi, îi pune şi a doua întrebare:

-Dar ia spune-mi, despre astronomie ştii ceva?

-Nu domnule, mai nimic.

-Păi atunci, ai mai pierdut un sfert din viaţă!

Filozoful îşi dă seama că între el şi barcagiu sunt diferenţe mari de cunoştinţe în ceea ce priveşte viaţa, şi totuşi îl mai întreabă:

-Ai auzit de geometrie?

-Nici de aceasta, nu prea…

-Îmi pare rău pentru tine, dar şi aici un sfert din viaţa ta este dus!

Pe neaşteptate, barca se loveşte de o stâncă, se răstoarnă şi amândoi cad în valurile înspumate din râu. Barcagiul vede cum filozoful este dus de ape şi încearcă să-l susţină:

-Ştiţi să înotaţi, domnule?

-Nu, nu ştiu!

-Îmi pare rău domnule, dar în acest caz aţi pierdut toate cele patru sferturi de viaţă! 😀

5 riduri, 7 fire albe şi 10 kg

girl on train gifInteresant cum deşi ai acumulat ani, 5 riduri, 7 fire albe şi 10 kg de la terminarea liceului, realizezi deodată că încă mai păstrezi în sinele tău de adult, multe din pornirile, trăirile şi fanteziile din adolescenţă. Da, alea penibile prin naivitatea lor, instinctive şi puternice, simţite, dar nu gândite, pe care nu le-ai recunoaşte niciodată cuiva. Uneori nici ţie. Zac înăuntrul fiinţei tale în stare latentă şi izbucnesc la suprafaţă când şi când. Să te răscolească. Să nu le uiţi. Să nu te uiţi.

Probabil că nu creştem niciodată. Doar avem impresia că. Poate că maturitatea este doar o iluzie. Una menită să potolească adolescentul rebel din noi. Poate nu ne-am schimbat niciodată. Doar am crezut că. Şi de fapt avem acelaşi miez clocotind. Aceleaşi dorinţe fierbinţi. Acelaşi foc arzător în suflet, aceleaşi bătăi de cord. Dintotdeauna. Căci altfel de ce ne-ar mai chinui la maturitate pornirile adolescentine de altădată? Să le încătuşezi, chinuitor şi frustrant. Să le dai frâu, nu-ţi mai este permis acum. Nu te lasă anii ce-au trecut. Nici cele 5 riduri, 7 fire albe şi 10 kg în plus. Nici eticheta de om matur căpătată cu multă trudă în tot acest timp.

Şi atunci ce faci? Le dai pur şi simplu ignore? Le râzi în faţă că sunt nişte naivităţi şi nu le mai bagi în seamă? Aştepţi să treacă? Le pui pe hold? Le aşezi frumos într-un sertăraş şi promiţi că te ocupi de ele mai târziu? Nu, le recunoşti, le analizezi pentru a le afla sursa, le confrunţi şi găseşti soluţii. Ca un om matur ce eşti! Că doar nu degeaba ai acumulat ani, 5 riduri, 7 fire albe şi 10 kg.

Video killed the radio stars

Radioul ocupă un loc special în inima mea. Unele dintre cele mai dragi amintiri sunt cele cu cei doi bunici ai mei ascultând Radio Oltenia Craiova: tataie Liuţă la difuzorul micuţ agăţat afară, lângă uşa de la intrare, să se audă şi-n curte, şi tataie Lică la cutia pătrăţoasă de culoarea cafelei, din camera cu plită. Fiindcă în acele vremuri către care privesc eu acum cu atâta nostalgie, radioul era regele, cu mult peste televizor. Asta până la „Sunset Beach”, pentru care babele îşi abandonau sapa la jumătatea rândului de porumb! Şi de aici şi vorba „Video killed the radio stars„! 😛 (Daţi click şi ascultaţi melodia.)

Nu uit cum ne amuzam eu şi fratele meu reproducând cotele apelor, de ni se înnoda limba-n gură! Şi ce ne mai prăpădeam de râs că nu înţelegeam o iotă din ce spuneau tanti aia în franceză si nenea ăla in rusă/bulgară sau naibii ştie ce limbă o fi fost! Pentru noi oricum sunau caraghios ambele şi nici nu pricepeam cui îi foloseau toţi centimetrii ăia în scădere sau în creştere, când pentru noi treaba era destul de simplă: dacă ploua torenţial, Şasa noastră din fundul grădinii se umfla şi aducea numai crengi rupte şi nădragi, şi puteam spune adio bălăcelii, că stătea mamaie cu ochii numai pe noi, să n-o fentăm şi să fugim la baltă! Ăştia erau centimetrii în creştere. Când era secetă, nu mai găseai strop de apă, singura urmă a existenţei pârâului era nisipul fin si uscat. Iar ăştia erau centimetrii în scădere, prea în scădere, după umila noastră părere!

Apoi mai era emisiunea cu dedicaţii muzicale, numai cântece de muzică populară, bineînţeles! Cred că bileţelul cu dedicaţie specială „pentru mamaie Lenuţa, din Ţepeşti, Vâlcea, cea mai bună bunică din lume, de la nepoţii care o iubesc mult, Cristina şi Bogdan” zace uitat şi acum printr-un sertar, fără să-şi fi împlinit vreodată menirea (nu mai ţin minte de ce şi cum), iar Maria Ciobanu cu siguranţă regretă amarnic că n-a mai apucat să cânte special pentru mămăiţa mea! 😛

În liceu ne cumpărase mami un ceas electronic de masă, roşu, cu alarmă şi radio încorporat. Aşa că ne începeam ziua ascultând emisiunile matinale şi o încheiam cu urechi prinse-n portativ, pentru că fratele meu nu putea să adoarmă decât cu muzica de la radio în surdină.

Acum că tehnologia a avansat uimitor într-un timp foarte scurt, dispunem de radio chiar şi pe telefonul mobil, să nu ne plictisim în drum spre muncă sau şcoală. Cine s-ar fi gândit la aşa grozăvie pe vremea bunicilor? Are dreptate ea mamaie-cea-fără-dedicaţie-muzicală când ne zice „Mamă, aveţi de toate, coarne vă mai lipsesc!”. Personal, în fiecare dimineaţă spre muncă îmi sună în căşti Europa FM, Magic FM si Kiss FM, radiourile mele preferate. Şi de multe ori râd de una singură la glumele matinalilor, stârnind toţi pensionarii din 205 să-mi arunce priviri dezaprobatoare! Ntz, ntz, tineretul din ziua de azi! 😀

Mai nou mi s-a pus pata să-mi cumpăr un radio micuţ, în stil vintage (ca cele de aici), să-mi amintească de copilărie, vârsta după care voi tânji veşnic. Şi probabil că sufletul meu îşi doreşte să încerce din nou sentimentul ăla plăcut şi reconfortant când emisiunile radio ne fermecau serile mie şi fratelui meu, când nu era facebook şi timpul atât de contractat ca acum!

Mărgeaua e curioasă tare să afle ce amintiri legate de radio aveţi voi ceilalţi, dacă mai ascultaţi şi acum şi ce posturi?

CITATUL ZILEI:

„I like doing radio because it’s so intimate. The moment people hear your voice, you’re inside their heads, not only that, you’re in there laying eggs.”

Doug Coupland

Tocăniţă internautică (23)

Se iau următoarele ingrediente:

  • You and me, un video superb, care comprimă 4 decenii din viaţa unei femei

Se omogenizează bine în faţa ochilor, se pun la copt în minte şi apoi se consumă totul cald şi aburind, câte o porţie în fiecare zi. Poftă bună şi digestie uşoară!

Scrisoarea lui Charlie Chaplin pentru fiica sa Geraldine

Fetita mea!

Acum este noapte. Noaptea de Craciun. Toti soldatii inarmati din mica mea cetate au adormit. Fratele tau si sora ta dorm. Chiar si mama ta doarme. Aproape ca nu am trezit puisorii adormiti, cand m-am pornit in camera asta semi luminata. Cat esti de departe de mine! Si sa orbesc daca nu vad imaginea ta in fata ochilor mei tot timpul. Portretul tau sta aici pe masa si aici, in inima mea. Dar unde esti tu? Acolo, in Parisul de poveste, dansezi pe mareata scena teatrala de pe Champs-Élysées. Stiu asta prea bine si totusi mi se pare ca aud pasii tai in linistea noptii, vad ochii tai, care stralucesc ca stelele pe cerul de iarna.

Aud cum interpretezi in spectacolul de Craciun rolul frumoasei persiene inrobita de hanul tatar. Fii o frumoasa si danseaza! Fii o stea si straluceste! Dar daca extazul si multumirile publicului te vor imbata, daca mireasma florilor te vor ameti, aseaza-te in colt si citeste scrisoarea mea, asculta-ti glasul inimii. Sunt tatal tau, Geraldine! Eu, Charlie, Charlie Chaplin! Stii tu, oare cate nopti am stat langa patul tau cand erai mica si iti povesteam basme despre frumoasa adormita, despre dragonul care nu doarme niciodata? Si cand somnul imi biruia ochii batrani radeam de el si ii ziceam: “Pleaca! Somnul meu e tesut din visurile fiicei mele!”

charlie chaplin and his daughter geraldineTi-am vazut visurile, Geraldine, ti-am vazut viitorul, ziua ta de azi. Am vazut o fata dansand pe scena, o zana alunecand pe cer. Auzeam cum  vorbea publicul: “Vedeti fata aceasta? Este fiica unui bufon batran. Mai tineti minte? Il chema Charlie.” Da, eu sunt Charlie! Sunt acel bufon batran! Astazi este randul tau. Danseaza! Eu am dansat in pantaloni rupti, largi, dar tu dansezi in costum de matase de printesa. Aceste dansuri si furtuna de aplauze te vor inalta la cer. Zboara! Zboara acolo! Dar coboara si pe pamant! Trebuie sa vezi viata oamenilor, viata dansatorilor de pe strada, care danseaza tremurand de frig si de foame. Eu am fost ca ei, Geraldine. In acele nopti magice cand tu adormeai leganata de povestile mele, eu stateam treaz.

Ma uitam la fata ta, ascultam bataile inimii tale si ma intrebam: “Charlie, oare acest pisicut intr-o zi te va recunoaste?” Nu mai stii, Geraldine. Multe povesti ti-am spus in acele nopti indepartate, dar poveste mea – niciodata. Dar ea este interesanta. Este despre bufonul flamand, care canta si dansa in cartierele sarace ale Londrei si pe urma strangea pentru binefaceri. Iata-o, povestea mea! Am cunoscut si foamea si ce inseamna sa nu ai un acoperis deasupra capului. Mai mult decat atat, am simtit durerea umilitoare a mascariciului hoinar, in pieptul caruia se framanta un ocean de mandrie; si aceasta mandrie era ranita dureros de monedele aruncate. Si totusi sunt viu, asa ca sa lasam asta.

Mai bine sa vorbim despre tine. Dupa numele tau – Geraldine – urmeaza familia mea – Chaplin. Cu aceasta familie, mai bine de 40 de ani am amuzat oamenii. Dar eu am plans mai mult decat au ras ei. Geraldine, in lumea in care traiesti, exista nu numai dansuri si muzica! La miezul noptii, cand iesi din sala imensa, poti sa uiti de admiratorii bogati, dar nu uita sa intrebi de soferul taxiului, care te va duce acasa, de sotia sa. Si daca este insarcinata si nu au bani de scutece pentru viitorul copil, pune-i niste bani in buzunar. Am dat ordin la banca sa-ti plateasca aceste cheltuieli. Dar celorlalti plateste-le exact cat le datorezi. Din cand in cand mergi cu metroul sau cu autobuzul, mergi pe jos si cunoaste orasul.

Priveste mai atent la oameni! Uita-te la vaduve si copii orfani. Macar o data pe zi vorbeste-ti asa: “Sunt la fel ca ei”. Da, esti una cu ei, fetita mea! Mai mult decat atat. Arta, inainte sa dea aripi omului, ca el sa zboare in sus, ii rupe picioarele. Si daca va veni ziua cand te vei simti mai presus decat publicul, paraseste scena imediat. Cu primul taxi mergi prin periferiile Parisului. Il stiu foarte bine! Acolo vei vedea multe dansatoare ca tine, poate chiar mai frumoase, mai gratioase, cu mai multa mandrie. Acolo nu va fi nici urma de reflectoarele orbitoare ale teatrului tau. Reflector pentru dansele este luna.

Uita-te bine! Nu danseaza ele mai bine decat tine? Recunoaste, fetita mea! Intotdeauna se va gasi acela care danseaza, joaca mai bine decat tine! Si tine minte: in familia lui Charlie nu a fost nici unul care sa fi certat soferul de taxi sau sa rada de saracii care locuiesc pe malurile Senei. Eu voi muri, iar tu vei trai. Vreau ca tu niciodata sa nu stii ce e aceea saracie. Cu aceasta scrisoare iti trimit o carte de cecuri, pentru ca tu sa poti cheltui cat iti doresti. Dar cand vei cheltui doi franci sa nu uiti ca al treilea nu e al tau. El trebuie sa ii apartina unui necunoscut care are nevoie de dansul. Iar tu vei gasi repede unul. Trebuie numai sa vrei sa-i vezi pe acesti saraci necunoscuti si ii vei intalni oriunde. Vorbesc cu tine despre bani, deoarece le-am cunoscut puterea demonica. Am petrecut foarte mult timp la circ si tot timpul imi faceam griji pentru echilibristi.

Si trebuie sa-ti spun ca oamenii cad cel mai des pe pamantul tare, mai des decat echilibristii de pe sarma. Poate la vreo petrecere selecta te va orbi stralucirea vreunui diamant. In acel moment el va deveni acea sarma periculoasa si caderea este inevitabila. Poate, intr-o buna zi, o sa te cucereasca chipul frumos al unui print. In acea zi vei deveni un echilibrist lipsit de experienta, iar acestia cad de fiecare data. Nu iti vinde inima pentru aur si bijuterii. Afla ca cel mai mare diamant este soarele. Din fericire el straluceste pentru toti. Cand va veni vremea si te vei indragosti, iubeste acea persoana din toata inima. I-am spus mamei tale sa-ti scrie despre asta. Ea intelege dragostea mai mult decat mine si e mai bine ca ea sa discute despre acest lucru cu tine. Munca iti este grea, stiu asta.

Corpul iti este acoperit de o bucata de matase. Pentru arta poti sa apari pe scena si dezbracat, dar sa te intorci de acolo trebuie nu numai sa fii imbracat, dar si mai curat. Sunt batran si poate, cuvintele mele suna amuzant. Dar, dupa mine, trupul tau dezgolit trebuie sa apartina numai celui care iti iubeste sufletul dezgolit. Nu este grav, daca parerea ta in aceasta privinta este veche de zece ani, adica apartine timpului trecut. Nu-ti fie frica, acesti zece ani nu te vor imbatrani. Dar oricum nu ar fi, vreau ca tu sa fii ultimul om care va deveni locuitor al insulei goilor. Stiu ca tatii si copiii duc o lupta vesnica. Lupta cu mine, cu gandurile mele, fetita mea! Nu iubesc copiii ascultatori. Si cum nu au cazut lacrimi din ochii mei pe aceasta scrisoare, vreau sa cred, ca aceasta noapte de Craciun este noaptea minunilor.

Imi doresc sa se intample o minune si tu sa intelegi cu adevarat ce am vrut sa-ti spun. Charlie a imbatranit, Geraldine. Mai devreme sau mai tarziu in loc de rochia alba de scena va trebui sa imbraci vesminte de doliu ca sa vii la mormantul meu. Acum nu vreau sa te intristez. Dar din vreme in vreme uita-te in oglinda – acolo vei vedea trasaturile mele. In venele tale curge sangele meu. Chiar si atunci cand sangele se va opri in vasele mele, vreau ca tu sa nu il uiti pe tatal tau. Nu am fost un inger, dar intotdeauna am incercat sa fiu om. Incearca si tu.

Te sarut, Geraldine.

Al tau, Charlie
Decembrie 1965

Povestioara preluata de aici.