Tocanita internautica

Tocăniţă internautică (21) – ediţie specială de 1 Mai şi Paşte

Pentru că e o ocazie deosebită, ingredientele tocăniţei internautice de azi vor fi şi ele… deosebite, logic, nu?

Aşadar, Mărgeluţa vă doreşte lectură plăcută şi digestie uşoară! Sper ca tocăniţa internautică de azi să vi se pară mai mult decât gustoasă!

Distracţie maximă de 1 Mai, fără să vă pice greu la stomac micii şi berea! De asemenea, sărbători pascale fericite alături de familie vă spun de pe acum, fiindcă nu se ştie ce timp voi mai avea zilele următoare! Abia aştept să ajung şi eu acasă!

 

Reclame
Din gura altora, Povestioara de vineri

Floarea rosie

Într-o zi un băiețel s-a dus la școală. Băiețelul era mic, iar școala era mare. Dar când băiețelul a văzut că intrarea în clasa lui se făcea printr-o ușă direct din curte a fost foarte fericit, iar școala nu i s-a mai părut atât de mare ca la început. Într-o dimineață când băiețelul se afla în clasă, profesoara le-a spus copiilor: “Astăzi o sa facem un desen”.

“Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea foarte mult să deseneze. Știa să deseneze o mulțime de lucruri: lei și tigri, pui și vaci, trenulețe și vapoare. Și și-a scos cutiuța cu creioane colorate și a început să deseneze.

Dar profesoara a zis: “Așteptați! Nu începeți încă!”. Și au așteptat pâna când i s-a părut că toți copiii sunt pregătiți. “Acum o să desenăm o floare”, a zis profesoara.

“Grozav” s-a gândit băiețelul, căci îi plăcea să deseneze flori. Și a început să deseneze flori frumoase, și le-a colorat în roz, portocaliu, albastru.

Dar profesoara le-a zis copiilor: “Așteptați, vă voi arăta eu cum să colorați”. Și a desenat o floare roșie cu o tulpină verde. “Acum puteți începe!”, a zis profesoara.

Băiețelul a privit floarea profesoarei, apoi s-a uitat la florile lui. Florile lui erau mai frumoase decât floarea profesoarei; dar n-a spus nimic. A întors doar pagina și a desenat o floare ca cea a profesoarei… Era roșie, cu o tulpină verde.

Într-o altă zi, când băiețelul intrase în clasă prin ușa din curte, profesoara le-a spus copiilor: „Astăzi o să facem ceva din argilă”.

„Grozav”, a spus băiețelul, căci îi plăcea să lucreze cu argila. Știa să facă tot felul de lucruri din argilă: șerpi și oameni de zăpadă, elefanți și camioane. Dar a așteptat până ce toți copiii au fost gata.

„Acum o să facem o farfurie”, a zis profesoara.

„Grozav”, s-a gândit băiețelul căci îi plăcea să facă farfurii de toate formele și mărimile. Și a început să facă farfurii de toate formele și mărimile.

Dar profesoara le-a spus copiilor: „Asteptați, vă arăt eu cum se face!”. Și le-a arătat cum să facă o farfurie adâncă. „Așa! Acum puteți începe!”, a zis profesoara.

Băiețelul s-a uitat la farfuria profesoarei și apoi la ale sale. Îi plăceau mai mult farfuriile lui decât farfuria adâncă a profesoarei. Dar n-a spus nici un cuvânt. Și-a transformat farfuriile lui într-o bila mare de argilă din care a făcut o farfurie adâncă și mare ca cea făcută de profesoară.

Și foarte curând băiețelul a învățat să aștepte și să privească; și să facă lucruri ca cele făcute de profesoară, și foarte curând n-a mai făcut nimic de unul singur. Și s-a întâmplat într-o zi ca băiețelul și familia lui s-au mutat într-o altă casă, într-un alt oraș. Și băiețelul a trebuit să meargă la școală. Școala cea nouă era și mai mare și nu mai avea nici o ușă prin care să intre direct din curte în clasa lui. Trebuia să urce niște trepte înalte și să meargă de-a lungul unui coridor lung până ajungea în clasa lui.

În prima zi de școală, profesoara le-a zis copiilor: „Astăzi o să facem un desen!”

„Grozav”, a zis băiețelul și a așteptat să-i spună profesoara ce să facă… Dar ea n-a zis nimic. S-a plimbat doar prin clasă. Când a ajuns lângă băiețel i-a spus: „Tu nu vrei să desenezi?”.

„Ba da!” a zis băiețelul. „Ce desen facem?”

„Nu stiu pâna nu-l faci” a raspuns profesoara.

„Cum să-l fac?” zise băiețelul.

„Cum îți place ție!” răspunse ea.

„Să-l colorez cum vreau eu?” a mai întrebat băiețelul.

„Cum vrei tu!”, a fost răspunsul ei. „Dacă toți ați face același desen și l-ați colora la fel, cum să știu eu cine l-a făcut?”

„Nu știu!” zise băiețelul. Și a început să deseneze o floare roșie cu o tulpină verde.

Morala: Creativitatea umană este un dar neprețuit. Îți aduci aminte de ușurința cu care puteai să îți imaginezi jocuri când erai copil, sau să vezi în jucăria de cârpe cea mai frumoasă păpușă din lume? Einstein spunea că „Mintea intuitivă este un dar sacru, iar mintea rațională este servitorul ei de încredere. Am creat o societate care onorează servitorul și a uitat darul. ” Cine spune că floarea trebuie să aibă petale roșii și frunze verzi? Puterea de a fi creativi este ceea ce ne definește ca oameni, iar atunci când vom fi înlănțuiți în proceduri de lucru, nu ne vom diferenția prea mult de mașinile pe care le-am construit.

432062_372106546139850_100000215234867_1693642_595616480_n.jpg
Sursa aici.
Din gura altora, Povestioara de vineri

Fluturele regal

butterfliesUn om a găsit odată un cocon de fluture regal și l-a luat acasă pentry a vedea cum iese fluturele din el. Într-o zi a apărut un mic orificiu. Omul s-a așezat alături ca să observe mai bine. A stat așa ore în șir privind la fluturele ce se zbătea să iasă prin acea mică gaură. Apoi, la un moment dat, parcă s-a oprit. Omului i s-a părut că fluturele a ajuns cât de departe putuse, dar că se înțepenise din pricina îngustimii găurii.

Din bunătate, omul a decis să ajute micuța creatură. A luat o foarfecă și a crestat coconul, astfel încât fluturule să poată ieși. Curând acest lucru s-a întâmplat, dar avea un trup foarte gros și aripi mici, foarte slabe. Omul a continuat să privească fluturele așteptându-i să-i crească aripi care să poată susține corpul și apoi să zboare.

Dar aceasta nu s-a întâmplat. De fapt, acel mic fluture și-a petrecut tot restul vieții târându-se de colo colo cu un trup imens în comparație cu aripile sale mici. N-a putut să zboare niciodată.

Omul, în bunătatea sa, dar și în graba sa nu a înțeles că restricția impusă de orificiu și de cocon îl sileau pe fluture să se lupte și astfel să pompeze fluidul din corp spre aripi făcându-le să crească. Aceasta este modalitatea creată de Dumnezeu pentru dezvoltarea normală a fluturelui și pentru ca el să poată zbura liber.

Morala: Dumnezeu de multe ori ingaduie anumite furtuni in viata oamenilor nu pentru ca le doreste raul, ci pentru ca vrea sa ii pregateasca pentru viata si necazurile de zi cu zi, sa poata „zbura” peste orice situatie dificila care va aparea.

Wayne Rice

Povestioara preluata de aici via Angela. :*

Din gura altora, Povestioara de vineri

Sirena sau balena?

mermaid, sirena
Sursa foto

Intr-un oraş din Franţa, pe un afiş cu o tanara spectaculoasa la intrarea intr-o sala de gimnastica, scria :

„În vara aceasta ce vrei să fii: sirena sau balena ?”

Se spune că o femeie tanara, ale cărei caracteristici fizice nu contează, a răspuns la întrebarea de publicitate în aceşti termeni :

„Dragă domnilor,
Balenele sunt mereu înconjurate de prieteni (delfinii, leii de mare, oamenii curiosi). Acestea au o viaţa sexuală foarte activă, rămân gravide şi au balenute micute dragalase, pe care le alapteaza. Se distreaza de minune cu delfinii, umplandu-si burta cu creveti.

Se joaca si inoata, cutereiera mările, cunoscand astfel de locuri minunate ca Patagonia , marea Barens sau recifii de corali din Polinezia. Balenele cântă foarte bine şi chiar inregistreaza CD-uri. Sunt impresionante şi, practic, nu au nici un dusman care sa le vaneze, in afara de om. Ele sunt iubite, apărate şi admirate de toata lumea.

Sirenele nu există. Şi dacă ar exista, ar sta la coadă la cabinetele de psihoterapie, deoarece acestea ar avea o problemă serioasă de personalitate: „femeie sau peşte?”. Nu au viata sexuala, pentru că-i omoara pe bărbaţii care se apropie de ele, si pe langa acest aspect, pe unde si cum ar putea? Deci, din aceasta cauza, nu au copii. Ele sunt frumoase, adevărat, dar singure şi triste. Pentru mine este clar, doresc sa fiu o BALENA.

PS: In vremurile astea, in care toata mass-media ne baga in cap ideea ca doar femeile slabe sunt frumoase, eu prefer sa ma delectez cu o inghetata impreuna cu copii mei, cu o cina buna cu un barbat care ma face sa vibrez sau cu o cafea si prajiturele impreuna cu prietenele mele.

Cu timpul câştigam în greutate, pentru ca acumulam multe cunostinte si informatii si cand nu mai au loc in cap sunt distribuite in restul corpului.

Aşa că nu suntem grase, suntem teribil de culte. De astăzi, când o sa ma uit la fundul meu în oglindă, o sa ma gândesc: Dumnezeule, ce inteligenta sunt… „

Olteanca in Capitala, Propriu şi personal

Freak Magnet

Margelutei i s-a spus de foarte multe ori si de prea multe persoane ca a desparti firul in 4 nu e deloc sanatos, dar in 400 cum face ea, e de-a dreptul patologic! Numai ca ea, incapatanata din fire, nu baga in seama vorbele celorlalti si din cand in cand, se preteaza la o astfel de analiza minutioasa a vietii sale. Eh, si in timpul acestor sedinte de „cufundari in sine”, cum le numeste pretentios Margeaua, a ajuns ea la o concluzie mareata, si anume ca este inzestrata cu o calitate aparte (de care s-ar lipsi cu bucurie insa): asaz-o in mijlocul unei incaperi ticsite cu oameni de toate culorile si va asigur ca dintre toti cei prezenti, prima persoana care vine la ea s-o dea in socializare va fi una de calitate… cel putin indoielnica (asta ca sa ma exprim elegant si sa nu folosesc cuvinte greu digerabile gen „dereglat mintal”, „dezaxat”, „nebun”, „ciudat”, „sarit de pe cal”). Yep, i am a freak magnet!

Acum repeta experimentul, schimband doar locatia: plimb-o pe Margea pe strada sau fixeaz-o intr-un scaun din mijloacele de transport si vei observa ca desi datele problemei s-au modificat, rezultatul ramane acelasi: Margeaua noastra este de un magnetism irezistibil pentru toti ciudatii, frustratii si nebunii pe o raza de 50 metri cel putin. Eh, si-n anumite zile, freek magnet-ul asta al ei e ceva de speriat!

freak magnet

Asa se face ca asta iarna, in virtutea calitatii pomenite anterior (pentru ca nu-mi place sa fac afirmatii nesustinute de probe concrete), Margeaua din experimentul nostru, mergand linistita pe strada, in timp ce-si facea mintal lista de cumparaturi, se trezeste cu o propunere „irezistibila”: „Gagico, hai sa ne tavalim in zapada, ca animalele!”, omul inspirat fiind probabil de faptul ca ne aflam in fata Facultatii de Medicina Veterinara. Ce mai conta ca abia ninsese in ziua respectiva si am fi riscat ca tavaleala noastra sa se lase cu vanatai si rani deschise, fiindca stratul de zapada nu masura mai mult de 2-3 cm!?

La o zi dupa faza cu onanistul din 205, Margeaua da din nou peste o creatura fantastica: „Blondo, ce bot bun de supt ai!”, cu toate ca Margeluta numai mandra posesoare de buze angelinajolie-cesti nu e si nici macar un strop de ruj n-avea in ziua aia, ca sa zici ca i-ar fi atras atentia vreo culoare stridenta! Sau te pomenesti c-ar fi trebuit sa ma simt mandra si eu nu m-am prins? Fraiera de mine! Pe asta zau daca imi trece prin cap ce l-o fi inspirat in a ma „complimenta” in halul asta; de mi-ar fi propus s-o facem pana cadem MORTI, imediat mi-ar fi picat fisa, ca doar ne aflam in fata Cimitirului Evreiesc de pe Ion Mihalache!

Acum sa nu va imaginati ca Margeluta este o salbatica si o speriata de bombe care da atentie tuturor nebunilor si baga in seama toate prostiile. Asta sunt doar doua intamplari amuzante, pe care vi le-am povestit ca sa ne destindem un pic fruntile si sa facem haz de necaz. Despre chestiile serioase, cum ar fi cea cu dereglatul mintal care m-a urmarit cand eram mica, cu obiectul de valoare scos din pantaloni si a incercat chiar sa intre in casa dupa mine, voi scrie intr-o postare aparte, ca asta e deja o chestie grava si trebuie discutata pe larg.

Concluzia: mare e gradina Domnului si toti nebunii i-au sarit gardul!

Propriu şi personal

Cacao cu lapte

Dimineţile copilăriei mele aveau o aromă atât de puternică, încât străbate cu lejeritate bariera anilor până în prezent. Mama nu ne lăsa niciodată să plecăm la şcoală fără să luăm micul dejun, chiar dacă noi am mai fi dormit. Nu ne gândeam atunci la ea, care se trezea şi mai devreme, doar ca să ne pregătească nouă masa şi în niciun caz nu ne trecea prin minte importanţa acestui obicei, pe care eu încă îl mai păstrez şi acum. De fapt, nici nu funcţionez cum trebuie, dacă nu mănânc bine dimineaţa. Atunci nu aveam cereale pe care să le savurăm cu lapte, cum fac copiii din ziua de azi, dar aveam ceaiul din flori de muşeţel sau tei, culese în vacanţa de vară împreună cu mamaie Lenuţa, bunica noastră dragă, şi o felie de pâine cu unt şi dulceaţă făcută de mama, bineînţeles. Mi-aduc aminte că mă enerva la culme untul ăla care nu voia deloc să se întindă pe pâine! Da, am eu fixul ăsta dintotdeauna, care-l exasperează pe taică-mio şi acum, de a avea felia de pâine perfect acoperită cu un strat uniform de unt, nici prea gros, nici prea subţire adică! Deh, fiecare cu ciudăţeniile lui! 😛 De asta uram eu reclama aia la margarina Wiesana, că doamna Stela Popescu mânjea de trei lei acolo, în mijloc, felia de pâine şi-l mai şi asigura pe bietul prâslea că astfel „va creşte într-un an câţi alţii în zece”! Păi cum, Doamne iartă-mă, să facă asta doar cu bobiţa aia infimă de margarină spoită la întâmplare?

Dacă nu aveam ceai la micul dejun, atunci cu siguranţă ne delectam cu o delicioasă licoare din lapte şi cacao. Pe vremea aceea, laptele chiar avea gust, nu urlau în ziare şi la tv că îngraşă sau că e cancerigen. Dacă nu luam de la mamaie lapte de capră, îl cumpăra mama de la alimentara din colţ, în sticle de sticlă, cu gura largă şi dop alb de plastic. Îl fierbea până făcea spumă şi mă bateam cu fratele meu pe pojghiţa de grăsime de deasupra. Îl amesteca apoi cu cacao şi puţin zahăr, şi-l dădea din nou în fiert. Nu voi uita niciodată aroma aceea magică ce plutea dinspre micuţa oală de email de pe aragaz şi umplea întreaga bucătarie. Mai târziu a apărut Cola Cao, într-o cutie galbenă din plastic şi cu surprize la interior: gume de şters în formă de dinozauri. Eu nimerisem un Diplodocus galben şi fratele meu un Tyranosaurus Rex verde. Adoram figurinele alea fiindcă erau frumoase rău, că oricum de şters urmele de creion nu prea erau în stare! Cu Cola Cao prepararea băuturii devenea mult mai simplă: doar amestecai praful cu laptele călduţ şi gata! Nu mai aşteptai să se topească zahărul, că era deja îndulcită şi nici să se răcească în cană, fiindcă nu mai era necesară fierberea. După ce în comunism ne lipsiseră atâtea, când în sfârşit au început să apară şi pe piaţa românească toate acele lucruri foarte comune în lumea capitalistă, ni se păreau adevărate inovaţii, menite să simplifice şi să ne uşureze viaţa, prin urmare ne bucuram din plin de ele, cuprinşi de un entuziasm nemaivăzut! Nici nu vă imaginaţi ce bucurie mare a fost când am descoperit margarina! Nu l-am crezut pe băiatul vecinilor de la doi când mi-a spus, în timp ce ne jucam „Flori, fete, filme sau băieţi” în faţa blocului, că alimentara de pe terasă vinde unt care nu îngheaţă în frigider! Aşa ceva mi se părea de domeniului fantasticului!

Aşa că poate nu pofta de cacao cu lapte m-a îndemnat azi dimineaţă să-mi pregătesc o porţie zdravănă din licoarea amintită, ci mai degrabă pofta de copilărie şi nostalgia vremurilor trecute. Imediat ce-am simţit aroma de cacao cu lapte revărsându-se în toată bucătăria, toate aceste amintiri au năvălit peste mine învolburate. Şi sentimentul de bine a fost acelaşi, deşi contextul diferă: anii de-i port pe umeri sunt mai mulţi şi-a trebuit să mi-o pregătesc singură, iar pudra de cacao acum e alcalizată, puternic colorată, aromată şi gustoasă, cumpărată la gramaj de la magazinul de mirodenii din piaţă şi laptele de la dozatorul din acelaşi loc, unde vinde o doamnă simpatică foc, guralivă şi mereu cu zâmbetul pe faţă, adevărat pansament sufletesc. Aţi observat ce rari sunt acum oamenii aceştia, care te binedispun pe loc şi te fac să uiţi pentru câteva momente de toate grijile?

hot cocoa gif