Din gura altora, Povestioara de vineri

Familia si magarul

Era odata un cuplu cu un baiat de 12 ani si cu un magar. Au hotarat sa munceasca, sa calatoreasca si sa cunoasca lumea.

Astfel, plecara toti trei cu magarul lor. Trecand prin primul sat, lumea comenta: “Priveste copilul asta prost crescut: el sus pe magar si bietii parinti, in varsta, tragandu-l de frau!”.

Atunci, femeia ii spuse sotului:
-Nu vom permite ca lumea sa vorbeasca urat despre copil!
Sotul cobori copilul si se urca el.
Ajungand la urmatorul sat, lumea murmura: “Priveste acest tip nerusinat; lasa copilul si sarmana femeie sa traga magarul, in timp ce el merge foarte comod pe magar!”.

Atunci, luara hotararea sa o urce pe ea pe magar, in timp ce tatal si fiul trageau de frau.

Trecand prin al treilea sat, lumea comenta: “Saracul om. Dupa ce ca munceste toata ziua, trebuie sa duca femeia pe magar! si bietul copil, ce sa astepte de la o astfel de mama!”.

S-au pus de acord si au hotarat sa urce toti trei pe magar, pentru a incepe din nou pelerinajul lor.

Ajungand in satul urmator, au auzit locuitorii zicand: “Sunt niste bestii, mai bestii decat magarul care ii cara, ii vor distruge coloana!“.

Pana la urma, hotarara sa coboare toti trei si sa mearga alaturi de magar.

Dar, trecand prin satul urmator nu puteau sa creada ceea ce vocile spuneau surazand: “Priviti la idiotii astia trei: merg pe jos, cand au un magar care ar putea sa-i duca!”.

Ce concluzie poti trage?

Intotdeauna oamenii te vor critica si vor vorbi rau despre tine. Va fi greu sa intalnesti pe cineva care sa fie de acord cu actiunile tale. Traieste cum crezi! Fa ceea ce iti dicteaza inima! Fa ceea ce simti! O viata este o piesa de teatru care nu permite repetitii. Canta, razi, danseaza, iubeste… si traieste intens fiecare moment al vietii tale, inainte sa coboare cortina si piesa sa se termine fara aplauze!

Povestioara gasita si preluata de aici.carcotasi

Reclame
Propriu şi personal

Ho ho ho, Merry Christmas… again?!?

Primăvara de anul ăsta cred că este cea mai bună păcăleală de 1 Aprilie! Pot să jur că iarnă mai încăpăţânată şi mai înverşunată ca asta nu am văzut în toţi cei 29 de ani ai mei proaspăt împliniţi chiar de Mărţişor, aşa-zisa primă zi de primăvară! Ce ironic, nu?! Mi-amintesc într-adevăr de un an al copilăriei mele în care a nins peste pomii abia înfloriţi, chiar de Paşte dacă nu mă înşel, dar la fel de bine îmi amintesc că s-a topit repede, nu s-a lăsat in niciun caz cu ger şi viscol ca acum!

Aaaaah, de-aş putea să hibernez ca ursoaica până când vor fi 25 de grade la umbră sau măcar să-mi bag capul în pământ ca struţul să nu mai văd urgia de afară! Mi-a intrat gerul ăsta în oase şi viscolul mi-a alungat toată starea de bine pe care o căpătasem văzând mugurii plesnind pe crengi! Sunt o fiică a verii, căldura îmi dă energie, soarele mă fericeşte, nu ştiu să mă-mpac cu răceala iernii! N-am ştiut niciodată, nu mi-a plăcut niciodată! Cu atât mai puţin tiroidei mele! Credeţi-mă că e al dracului de nasol să simţi cum o mână invizibilă te strânge de gât până te sufoci, ori de câte ori se răceşte vremea ! Aşa că sper din tot sufletul ca vara asta să vină mai repede şi să fie cât mai lungă, să-mi dea Cel de Sus căldură până mi-o ieşi pe nas, să mă satur, na!

winter y u no fuck off

Din gura altora, Povestioara de vineri

Olarul lenes si inteleptul mut

A fost odata un olar care traia intr-un sat uitat de lume. Visul lui era sa ajunga in marea Cetate, unde sa poata avea propria pravalie de vase, oale si obiecte ceramice. Dar sansele lui erau mici, pentru ca olarul era foarte lenes si muncea doar pentru a-si asigura traiul zilnic.

Intr-o zi, olarul intalni un calator care ii spuse ca intr-un sat vecin traieste intr-o coliba un intelept care poate sa-ti ofere orice raspuns. Ce era ciudat la el era ca nu iesea niciodata din coliba si nici macar nu vorbea. Cel care dorea sa-i puna o intrebare trebuia sa bata la usa, apoi sa deschida un oblon ingust prin care se vedeau in semi-intunericul dinauntru doar ochii inteleptului mut. Apoi trebuia sa-i puna o intrebare, iar inteleptul ii raspundea din ochi, omul putea citi raspunsul in expresia acestora.

Auzind asta, olarul alerga imediat in satul vecin, la coliba cu pricina. Ciocani usor, apoi trase oblonul de pe usa. Prin fanta ingusta, vazu cu greu niste ochi ce il priveau din intuneric. Ii puse pe nerasuflate intrebarea: „Cum pot sa ajung sa prosper in marea Cetate?” apoi se uita cu atentie la expresia celui dinauntru. Si vazu niste ochi plictisiti, nepasatori, total indiferenti. In acel moment realiza ca asa a fost si el fata de meseria lui, lenes si nepasator!

Isi spuse: „Pana acum am stat si am asteptat sansa ideala, sa ma loveasca din senin. Dar raspunsul e foarte simplu, trebuie sa muncesc eu mai mult pentru a ma apropia de telul meu!Oare cati oameni fac aceeasi greseala?” se mai intreba el. „Peste tot vad oameni care se plang de lipsa de sansa in loc sa puna mana si sa faca ceva…”

In urmatoarele luni incepu sa modeleze oale si ulcioare zi de zi, pe care le vindea in satele apropiate si rezultatele nu intarziara sa apara. Deja castiga bine, iar o mare parte din bani ii punea deoparte pentru a-si permite sa se mute in Cetate. Cu toate astea, isi dadea seama ca nu era suficient si in acest ritm i-ar fi trebuit ani intregi. Si pe deasupra, la sfarsitul zilei nu se simtea implinit de munca lui.

Asa ca porni iar spre coliba inteleptului mut, gandindu-se cu nerabdare la reintalnire. Coliba arata la fel, in paragina, puteai sa juri ca nu locuieste nimeni acolo. Batu in usa dupa obicei, apoi trase oblonul si puse intrebarea cu ardoare: „Cum pot sa vand mai mult pentru a-mi permite sa plec in marea Cetate?” Ochii dinauntru erau tristi, obositi, lipsiti de lumina. „Privirea unui om singuratic, izolat de lume”, gandi el. Si atunci isi aminti de propria singuratate, de faptul ca nu avea prieteni si isi evita mereu rudele. Pentru ca ii era frica sa nu ii ceara bani sau alt ajutor.

A doua zi pleca in targ cu un singur gand: sa vanda atat de multe oale incat sa-si poata ajuta toate rudele, vechii prieteni si chiar vecinii cu care nu se intelegea foarte bine. Toti cunoscutii lui erau oameni sarmani care abia se descurcau de pe o zi pe alta. Dupa o luna, vindea si castiga aproape de 2 ori mai mult si nu numai ca ajutase multi oameni cu bani si mancare, dar ii ramanea si lui o suma impresionanta.

Castiga atat de bine incat peste putin timp reusi sa-si ia o casuta in marea Cetate, unde visase mereu sa ajunga. Targul era mult mai mare in Cetate. Pe aici treceau calatori care veneau de peste mari si tari si care aveau pungile doldora de bani. Olarului ii mergea foarte bine si isi facuse multi prieteni, caci isi pastrase obiceiul de a ajuta oameni aflati la nevoie. Dar inca era departe de telul lui.

Pentru a-si deschide pravalia pe care o visase, unde sa aiba ucenici si vanzatori care sa lucreze pentru el, avea nevoie de mult mai mult. Si deja muncea de dimineata pana seara si vindea aproape tot ce producea. De data asta abia astepta sa ajunga din nou la coliba inteleptului. Si avea incredere deplina ca isi va primi raspunsul, ca si in celelalte dati.

Ajuns in fata colibei, fu cuprins de un sentiment ciudat. Era si mai darapanata, arata de-a dreptul parasita. „Oare o fi murit?” se intreba el si il trecu un fior. Ciocani in usa cu maini tremurande si deschise oblonul ingust. Un sentiment de recunostinta ii cuprinse inima cand vazu din nou ochii in intuneric.”Muncesc de dimineata pana seara si vand tot ce produc. Dar tot nu e suficient pentru a-mi permite sa deschid pravalia mea. Ce as putea face diferit pentru a castiga mai mult?” si se uita cu atentie in ochii inteleptului mut.

Privirea din intuneric era de aceasta data vie, indarjita. Olarul putea citi in ea determinare, dar si disperarea unui om pe cale sa-si piarda speranta. Apoi se gandi la viata lui din ultimul timp. Pe de-o parte era foarte multumit ca se mutase in Cetate si ca prospera, dar pe de alta parte muncea atat de mult incat nu se mai putea relaxa si bucura de viata.

In urmatoarea dimineata se trezi mult mai odihnit, parca era mai usor. Isi savura micul dejun la umbra copacilor din gradina, gandindu-se cat de recunoscator este pentru viata lui. Abia acum isi dadea seama cat de bine este sa te si opresti din cand in cand sa te bucuri de lucrurile marunte, cum ar fi aroma ceaiului sau mirosul florilor salbatice. Apoi facu ceva ce nu facuse de foarte mult timp: pleca direct spre targ, fara sa modeleze nici o oala. De obicei incepea ziua muncind din greu, apoi fugea repede dupa-amiaza sa-si vanda creatiile. Lua doar cateva ulcioare facute de el mai demult. Erau cele mai frumoase, le pastra in locuinta lui pentru a-i incanta ochii.

Dimineata, lumea din targ era diferita. Erau alti musterii, calatori veniti din alte parti. Printre ei, olarul remarca un personaj aparte, imbracat in haine scumpe. Avea trasaturi nobile si din mersul lui se vedea ca era un om puternic si hotarat. Omul se opri chiar in fata olarului si incepu sa studieze cu atentie ulcioarele lucrate cu migala.”Nu am mai vazut nicaieri asemenea indemanare”, spuse el. „Ce ai zice sa lucrezi ceramica pentru Curtea Regala? Ai fi platit de cinci ori mai mult fata de cat castiga un olar de rand.”

Olarul nostru nu-si mai incapea in piele de bucurie… sa produca pentru fetele regale! Cu banii castigati ar putea sa-si deschida pravalia in cateva luni! Si toate astea doar pentru ca a decis in acea zi sa se relaxeze si sa fie deschis la ceva nou!

Primul lucru la care s-a gandit dupa aceasta intamplare a fost sa-i multumeasca inteleptului mut. Il ajutase asa de mult si nici macar nu apucase sa il vada complet la fata! Vroia sa-l stranga in brate si sa-i spuna cat de mult au contat intalnirile lor… Ajuns la coliba, batu la usa iar apoi deschise oblonul. Ochii dinauntru straluceau de bucurie ca niciodata.

„Mare intelept, stiu ca esti mai retras de felul tau, dar vreau sa-ti multumesc din suflet si sa-ti povestesc cat de mult m-ai ajutat!” spuse olarul. Apoi deschise usa si ramase inmarmurit. Inauntru, dincolo de usa, era doar o oglinda.

Sursa povestioarei o gasiti aici.

Încreţi-mi-ar creierul!, Din gura altora, Mulţi ani trăiască!

Absolut din intamplare!

Pentru ca azi este Ziua Internationala a Poeziei si totodata si ziua in care s-a nascut, acum 127 de ani, poetul si prozatorul George Topirceanu, va las cu poezia „Gelozie”, sa va minunati si sa va amuzati! 😉

Daca nu ne-am fi-ntalnit
(Absolut din întâmplare),
Tu pe altul oarecare
Tot asa l-ai fi iubit.

Daca nu-ti ieseam în drum
Ai fi dat cu bucurie
Altuia strain, nu mie,
Mangaierile de-acum.

Ai avea si vreun copil
Care, poate (idiotul!),
Ar fi semanat în totul
Cu-acel tata imbecil.

Si asa… ce lucru mare
Ca-ntr-o zi ne-am intalnit
Si ca-s foarte fericit, –
Absolut din întâmplare!

Din gura altora, Povestioara de vineri

Cheile

Sursa foto

Un barbat a mers intr-o seara la un bar si a parcat masina langa trotuar. A intrat in bar, a baut cateva pahare si dupa cateva ore a plecat. Indreptandu-se spre masina, s-a cautat in haina si in buzunarele pantalonilor dupa chei, dar nu le gasea, asa ca a inceput sa se uite in jurul masinii si pe trotuar.

Un politist l-a observat, s-a dus spre el si l-a intrebat ce face, la care barbatul i-a raspuns ca isi cauta cheile pe care le pierduse. Fiind un politist foarte prietenos, acesta s-a oferit sa il ajute, si cei doi au continuat sa caute cheile pierdute.

Nu dupa mult timp, negasind cheile, politistul l-a intrebat pe barbat daca era sigur ca isi pierduse cheile in acel loc. Barbatul a raspuns ca nu isi pierduse cheile langa masina, ci in tufisuri, aflate la oarecare distanta de acolo.

Politistul a fost surprins si s-a infuriat auzind asta, deoarece pierduse timp cautand cheile.

-Atunci de ce le cautam aici? a intrebat politistul, iar barbatul i-a raspuns:

-Pentru ca aici e mai multa lumina!

Tu unde cauti cheile acelor usi care stau inchise de prea multa vreme?

           Delia Rodica Ciobancan

Povestioara preluata de aici.

Fotografia săptămânii, Propriu şi personal

Cu miere şi nucă

Dacă anul trecut ne-am delectat papilele gustative cu nişte delicioşi mucenici olteneşti, fierţi în lapte aromat, exact ca la mama acasă, ei bine, anul ăsta, din lipsă de timp, singurul mod în care am sărbătorit 9 Martie a fost cu un biet mucenic cumpărat de la metrou. Care mi-a şi stat în gât de înecăcios ce era! Da ştiu, trist, din păcate! Dar am încredere că voi recupera la anul! 😉

mucenici oltenesti

Fotografia săptămânii, Mulţi ani trăiască!, Propriu şi personal

Îmi plac femeile

…care ştiu să fie femei, într-o lume a bărbaţilor! Care sunt feminine şi delicate, dar nu slabe; care sunt cochete şi aranjate, fără a cădea în extreme. Care învârt clătitele în tigaie fără să le lipească de tavan şi volanul maşinii fără să o trântească în primul pom. Îmi plac femeile hotărâte şi cu atitudine, care ştiu cum să poarte o rochie cu spatele gol şi tocuri ameţitoare, dar şi un costum bărbătesc cu swing shoes bicolori. Îmi plac femeile care te fac să-ţi întorci capul dupa ele, dar nu din cauza damfului de parfum în care s-au scăldat, ci  datorită încrederii pe care o emană prin toţi porii. Şi sclipirii din ochi. Îmi plac femeile cu acel je ne sais quoi care stârneşte interesul masculin şi invidia feminină, fără a fi însă frumuseţi răpitoare. Îmi plac femeile care ajung pe culmi înalte, fără a fi uşoare. Şi nu uită cine au fost şi de unde au plecat. Îmi plac femeile care jonglează cu familia şi cariera, dar nu-şi uită niciodată priorităţile. Da, îmi plac femeile care ştiu să fie femei… adevărate! La mulţi ani, Femeie! Bucură-te de luna ta!

Women's Day by Margeluta