Anul trecut, împreună cu cea mai bună mamă din lume, A MEA adică, of course, am plantat un măr în grădina casei. L-am ales amândouă cu cea mare grijă, de la magazinul ăla mic de lângă parc, unde se vând genţi şi seminţe (interesantă combinaţie, nu-i aşa?). Apoi l-am cărat în mâini tot drumul spre casă, când ea, când eu. Şi tot împreună am hotărât locul unde să-l plantăm, dupa multe calcule, dezbateri şi planuri. Am săpat groapa amândouă, o lopată ea, o lopată eu. L-am pus înăuntru împreună şi i-am acoperit cu bălegar şi pământ rădăcinile, pe rând, când ea, când eu. L-am bătătorit bine, cu piciorul, mai întâi ea, pe urmă eu. L-am udat generos, prima găleată cu apă ea, a doua eu. Şi la final ne-am postat lângă el şi l-am admirat îndelung la patru ochi, amândouă cu mâinile în şold, mândre nevoie mare de munca noastră. Care nu s-a terminat în acel moment măreţ, ci a continuat şi-n următoarele zile, cu udat şi verificat dacă a prins. Şi a prins viaţă Goldenul nostru. Iar în toamna asta am cules recolta. Mai bine zis, mama de Mărgea a făcut asta. Şi generoasă din fire, a trimis la capitală iubitei sale fiice, toate roadele, absolut totul, întreaga recoltă de… UN MĂR! 😀
L-am găsit în pachetul primit azi de acasă şi am vrut să-l fotografiez întru aducere aminte, înainte de a-şi da obştescul sfârşit în dinţii mărgelaţi. Cu inima pe mână vă spun că a fost cel mai gustos măr mâncat vreodată. Poate pentru că am contribuit şi eu cumva la formarea lui sau poate pentru că mi-a fost oferit cu atâta dragoste. Cert e că l-am mâncat eu, cu gândul la ea, mama de Mărgea, care e cea mai bună mamă din lume, fiindcă întotdeauna s-a lăsat pe sine pentru a mă pune pe mine pe primul loc, pentru că la ea, sacrificiul de sine e ceva atât de firesc, încât cred că-i curge prin vene în loc de sânge!
Şiraguri de gânduri 