8 comentarii

Povestea ceasului cu inimă

Trăia odată un ceasornicar bătrân. Într-o zi, plimbându-se printr-o pădure de la marginea orașului, văzu un ceas aruncat la rădăcina unui stejar. Era mare cât un băiat sau o fetiță de patru ani, avea limbile de aur și cifrele de pietre scumpe. Niciodată nu mai văzuse ceasornicarul un asemenea ceas! Îl privi pe toate părțile însă ceasul nu mergea. Îl luă acasă și îl desfăcu să îl repare.

Pe vremea aceea, în fiecare ceas locuia un pitic. El era cel care mișca roțile dințate și bătea cu un ciocănel, făcând tic – tac, tic – tac… Ceasul pe care îl găsise meșterul nu avea pitic. Avea însă un pitic într-un sertar, de la un ceas care fusese strivit din greșeală de stăpânul său. Repară ceasornicarul ceasul și îl așeză în vitrină, doar, doar o veni păgubitul după el.

timeÎntr-o zi trecu pe acolo împăratul care văzând ceasul, dori să-l cumpere. Îl duse la palat și îl așeză în sala tronului păzit de doi ostași. Din ziua aceea se petrecu un lucru tare ciudat. De câte ori venea la palat câte un boier să se plângă că-l necăjesc țăranii, abia îi spunea împăratul: ”Vorbeşte! Îți dau voie să vorbeşti o oră…” că ceasul cu limbi de aur şi arăta că ora trecuse! Pleca boierul supărat, fără să apuce să deschidă gura.

Dacă venea însă o văduvă, care îl învinuia pe boier că-i fură şi ultima bucățică de pâine, împăratul îi spunea:

– Ei, vorbeşte şi tu! Îți dau voie o clipă…

Și iată că după ceasul cu limbă de aur, clipa ținea, ținea şi nu se mai sfârşea…  Pleca văduva numai când spusese tot ce avea pe inimă!

Dacă au văzut aşa, s-au strâns boierii într-o zi şi s-au dus la împărat.

– Măria ta, nu se mai poate… Ceasul Măriei tale ne face viața amară. Nu merge bine, Măria – ta!

L-a chemat împăratul pe ceasornicar şi i-a dat ceasul să-l repare.

Ajuns acasă, ceasornicarul scoase piticul din ceas şi îl întrebă ce se întâmplă.

– Meştere, meştere – oftă piticul – ce să fac dacă am  o inimă? Inima ține cu oamenii nevoiaşi şi nu-i iubeşte pe boierii hrăpăreți… Atunci pun ceasul să meargă mai repede sau mai încet după cum cred eu că e bine.

Meşterul dădu din cap. Doar avea şi el o inimă şi-l înțelegea tare bine pe piticul cel inimos! Pentru a ieşi din impas, ceasornicarul apelă la ajutorul altui meşter, care dorind să fie pe placul împăratului, construi un pitic de fier, fără inimă, care să pună ceasul în mişcare ca şi piticul adevărat.Tare s-au bucurat boierii şi împăratul de noul ceas! L-au aşezat în sala tronului şi, de atunci, din nou vorbiră boierii câte o oră, iar nevoiaşii câte o clipă…

Apoi, îmbătrânind, piticii din ceasornice se mutară, rând pe rând, în țara poveştilor şi în locul lor fură aşezați pitici de fier, sau arcuri, lanțuri, pendule şi cuci. Până în zilele noastre se cunosc ceasuri cu arc, cu lanț, cu pendule sau cu cuc, dar ceasuri cu pitic sau cu inimă nu se mai cunosc decât în poveştile pentru copii.

VLADIMIR COLIN

Povestioară descoperită pe blogul Oanei, către care se îndreaptă mii de mulţumiri! 😉

Anunțuri

8 comments on “Povestea ceasului cu inimă

  1. Una dintre cele mai frumoase poveşti „cu inimă” despre ceasuri 🙂

    Apreciază

  2. Margeluto, eu cred ca tu esti un pitic inimos, coborat din poveste, dintr-un ceas cu cuc !

    Apreciază

  3. Ce frumos 🙂 Felicitari pentru postarea minunata.

    Apreciază

  4. io am avuto de citit
    😦

    Apreciază

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: