De-a leapşa

O mică leapşă la început de săptămână şi final de lună

Tiza mea Cris-Mary mi-a pus pe tavă o mică leapşă, ceva gen oracolul din generală, numai că mult mai scurtă.

1. Scrie 3 lucruri pe care ştii sigur că le vei face mâine.

I. Voi citi în continuare din „Poveşti ale doamnelor din Bucureşti” de Victoria Dragu Dimitriu, carte pe care mi-am comandat-o de pe librărie online şi pe care v-o recomand din inimă, dacă vreţi să descoperiţi personajele Bucureştiului de altădată şi să simţiţi parfumul Micului Paris de odinioară.

II. Cu siguranţă voi intra pe blog şi facebook! 😛

III. Şi pentru că mâine e 1 Mai, eu şi Al Meu Ca Bradul vom ieşi la o mică plimbare, doar noi doi. Fără damf de grătare, deci!

2. Scrie 3 dorinţe care nu ţi s-au îndeplinit încă.

Doar 3? Am prea multe dorinţe neîndeplinite pentru a le putea înşira aici. Dar dacă mă strofoc un pic, una din ele e DSLR-ul la care visez de ani de zile, alta e un bilet dus spre Australia, iar a treia e o mămăruţă cu pampers. 😛

3. Scrie primul cuvânt care-ţi vine în minte.

Îngheţată! 😀

4. Ce auzi în acest moment?

Un picamer! De o oră întreagă o ţine aşa, nici măcar asta nu-l acoperă!

5. Dacă ai putea pleca în vacanţă cu orice scriitor/scriitoare, pe cine ai lua cu tine?

Deşi l-aş prefera pe Bradul consort lângă mine, sub o umbreluţă la malul mării, de dragul întrebării răspund cu Jane Austen.

6. Care e cea mai ieşită din comun activitate a ta?

Sunt o fiinţă foarte comună, chiar banală aş zice, deci nu întreprind activităţi ciudate.

7. De cine te-ai speria: stafia lui Michael Jackson sau de Britney Spears tunsă la chelie?

He hee, câte aş mai vorbi cu Mike, câte aş avea să-l întreb! Aş ţipa isterizată „Miiiichaaaaeeeel” cum făceau fetele la concertele lui şi aş cădea pe spate, leşinată… de admiraţie, nu de frică! Britney nu mă pasionează.

8. Scrie ceva de încheiere.

The End.

Reclame
Tocanita internautica

Tocăniţă internautică (15)

Pe scurt, lista ingredientelor tocăniţei internautice de azi, că e cald şi soare, deci vreme de plimbat 😉 :

Lectură plăcută şi digestie uşoară! 😉

Propriu şi personal

Valoarea şi povara lucrurilor

În „Poveşti ale doamnelor din Bucureşti” de Victoria Dragu Dimitriu, doctoriţa Alice Magheru povesteşte cum cele mai bune lucrări ale pictorului Steriade plus toate lucrurile sale au pierit în 1944, când a fost bombardată clădirea Muzeului Kalinderi, în care se afla şi casa pictorului. Nu-i plăcea să se despartă de tablourile sale, aşa că s-au salvat foarte puţine, doar cele ajunse întâmplător la muzee. „Enfin, seul.” a spus el după bombardament, ciudat de calm, apucându-şi cu amândouă mâinile reverele hainei. Părea uşurat de toată povara lucrurilor şi de grija lor. Cu toate că o dată cu tablourile sale se distruseseră şi toate lucrurile frumoase adunate într-o viaţă de om de către părinţii săi, oameni nu doar avuţi, dar şi înzestraţi cu bun gust şi dragoste de frumos, Steriade părea că se bucură scăpând de grija lucrurilor. „Enfin, seul!”, în sfârşit singur.

De fiecare dată când se iscă la tv isteria cutremurului de mare magnitudine care va lovi iminent capitala, mai ceva ca-n ’77, gândurile mele aleargă slobode, în galop, pe câmpia vastă a imaginaţiei, fiindcă fac parte -slavă Domnului (ori nu?!)- din persoanele care nu se pot plânge de lipsa ei! Mă văd privind deznădăjduită maldărele de beton, fier şi cărămidă care cu doar câteva minute înainte erau blocul meu, casa mea, căminul meu. Aş fi recunoscătoare că eu şi cei dragi am scăpat cu viaţă? Fără discuţie, da! Dar oricum nu despre asta vreau să vorbesc acum. Aş fi disperată că tot ce mi-a rămas sunt doar hainele de pe mine? Cu siguranţă! Fără avutul meu, aşa puţin cât este el, m-aş simţi deodată mică şi goală. Mi-ar părea rău de toate cărţile mele, strânse de-a lungul anilor sau dăruite de mama, de colecţia mea de cercei şi mărgele, dar mai ales, m-ar durea inima de toate dvd-urile cu fotografii, dovezi ale tuturor celor trăite de mine, şi de laptopul la care scriu aceste rânduri. Puţinul ăsta, înghesuit în micuţa garsonieră de la Gara de Nord, e tot ce am, e averea mea, chiar dacă băneşte nu valorează mai nimic. Şi deşi uneori mă enervez că nu am suficient loc pentru toate şi simt că mă sufocă, tot îmi sunt dragi, le preţuiesc şi am grijă de ele. Sunt posesiunile mele. 🙂

Oamenii au nevoie de obiecte, nu neapărat pentru utilitatea lor practică şi pentru a se servi de ele, cât mai ales pentru sentimentul de posesiune. Au nevoie să se simtă stăpâni peste ceva (uneori chiar şi ai cuiva). În ultima vreme, această nevoie s-a acutizat şi consumerismul ne-a acaparat pe toţi, mai mult sau mai puţin, iar a avea a devenit echivalent cu a fi. „2 la preţ de 1”, „Cumpără acum!”, „Trebuie să-l ai!” strigă toate reclamele, asaltându-ne non stop din toate părţile! Pentru confortul nostru psihic şi bunăstarea interioară, simţim nevoia de a ne transforma în mici furnici strângătoare, de a aduna mai mult şi mai mult, din ce în ce mai mult, mai mult ca părinţii nostri, mai mult ca vecinul, iar obiectele sunt din ce în ce mai mari şi mai valoroase din punct de vedere financiar. Haine de firmă, maşini, case, terenuri, orice şi oricât, numai ca să le arătăm celorlalţi ce putem, cât valorăm. Dar nu ne dăm seama că din posesori ajungem posedaţi şi din stăpâni ne transformăm în sclavii propriilor posesiuni.

Apoi mai e vorba şi de valoarea sentimentală a lucrurilor, de simţămintele pe care ni le stârnesc, de nostalgia vremurilor care nu se mai întorc. Bunica mea încă mai păstrează hăinuţe şi jucării de când eu şi fratele meu eram copii, tata strânge totul, spre disperarea mamei, cu gândul că o să-i folosească într-o zi (şi evident că nu se întâmplă asta), eu încă ţin în dulap câteva haine pe care nu le-am mai purtat de ani de zile, pentru atunci când voi slăbi (deşi sunt conştientă că nu voi mai ajunge niciodată la greutatea dintr-a doişpea) şi diverse cadouri care, deşi nu-s pe placul meu sau nu-mi folosesc, le păstrez pentru că-s primite de la persoane dragi şi intenţia contează, nu? Însă povara lucrurilor se simte cel mai mult când trebuie să pleci în vacanţă şi oricât ţi-ai propune să nu iei multe cu tine, tot te trezeşti la plecare cu 2 genţi uriaşe pentru un singur week-end. Sau când trebuie să te muţi în casă nouă şi te minunezi câte pot încăpea într-un spaţiu micuţ, te întrebi când ai strâns atâtea şi la ce naiba îţi folosesc toate lucrurile astea? Ferice de cei a căror întreagă avuţie încape într-un rucsac cu care călătoresc în jurul lumii! Cât de liberi trebuie să se simtă!

N-am ajuns încă la stadiul în care moartea lucrurilor mele să însemne renaşterea mea. Sunt încă ataşată de ele pentru că reprezintă mici bucăţi de dorinţe ale celei care eram cândva, sunt impregnate cu sufletu-mi de atunci şi acum, poartă amprenta mea. Sunt ale mele şi mă fac fericită. Cine ştie, poate cândva, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, le voi privi cu alţi ochi, îmi voi lua rucsacul în spate şi voi pleca în lumea mare, spunând, ciudat de calmă, apucându-mi cu amândouă mâinile reverele hainei, „Enfin, seule!”.

Din gura altora, Povestioara de vineri

Principiul Narcisei Galbene

Fiica mea mi-a telefonat de mai multe ori sa-mi spuna:

-Mama, trebuie sa vii sa vezi narcisele galbene inainte ca vremea lor sa treaca!

Eu doream acest lucru, dar era un drum de doua ore cu masina de la Laguna la lacul Varful Sagetii. Cand fiica mea a sunat a treia oara, i-am promis ca voi merge joia viitoare. In acea zi insa timpul s-a racit dintr-odata si a plouat. Dar promisesem, asa ca am mers acolo. Cand in sfarsit am pasit in casa lui Carolyn si i-am salutat si imbratisat pe ea si pe nepotii mei am spus:

-Carolyn, lasa narcisele galbene. Timpul este nefaborabil,sunt nori si ceata, asa ca nu exista nimic in lumea aceasta care sa ma faca sa mai conduc cativa kilometri!

Fiica mea a zimbit si, cu mult calm, a spus:

-Noi conducem pe vremea asta, mama.

-Ei bine, nu merg nicaieri pina nu se face timp frumos! am spus crezand ca am fost destul de convingatoare.

-Sper insa ca ma vei duce la service ca sa-mi ridic masina, a spus fiica mea.

-Cat de departe trebuie sa mergem?narcisa galbena

-Cateva strazi. O sa conduc eu, sunt obisnuita cu asta.

Dupa cateva minute, am intrebat-o:

-Unde mergem? Asta nu e drumul spre service.

-Mergem spre narcisele galbene, a raspuns Carolyn zambind.

-Carolyn, am spus eu cu asprime in glas, te rog sa intorci!

-Linisteste-te, mama! Nu-ti vei ierta niciodata daca pierzi aceasta experienta.

Dupa aproximativ 20 de minute, am intrat pe o straduta pietruita si am vazut o mica biserica. Mai incolo, pe partea bisericii, am vazut scris cu litere de mana: “Gradina narciselor galbene”. Am coborat din masina si am mers in urma lui Carolyn, in jos pe carare. Apoi cararea a cotit si cand am ridicat privirea am ramas muta de uimire. Inaintea mea se afla cea mai minunata imagine. Arata de parca cineva luase un butoi urias de aur si il revarsase peste piscul si versantii muntelui. Florile au fost plantate in maiestuoase vartejuri, minunate fasii si randuri portocaliu inchis, albe, galben ca lamaia, roz-portocaliu, galben ca sofranul si galben ca untul. Fiecare varietate de flori a fost plantata ca un grup, asa ca s-au involburat si au inflorit ca niste rauri cu tonalitati cromatice unice. Erau 5 acri de flori.

-Dar cine a facut asta?, am intrebat-o pe Carolyn.

-O femeie. Ea locuieste aici pe proprietate. Aceea este casa ei.

Carolyn mi-a indicat o casa mica si modesta in mijlocul acelui tinut. Am mers catre casa. Pe un zid am vazut un afis. “Raspunsuri la intrebarile pe care stiu ca ti le pui” era titlul. Primul raspuns a fost un simplu: “50.000 bulbi.”
Al doilea raspuns a fost: “Unul, pus pe rand, de catre o singura femeie. A fost nevoie de doua miini, doua picioare si putin creier.” Al treilea raspuns a fost: “Am inceput in 1958″.

Am descoperit atunci Principiul Narcisei Galbene. Pentru mine, acel moment a fost o experienta care mi-a schimbat viata. M-am gindit la aceasta femeie pe care eu nu am intalnit-o niciodata si care, cu mai mult de 40 de ani in urma, a inceput cu un bulb, creand in timp propria sa viziune asupra frumusetii si bucuriei si impodobind varful unui munte obscur. Plantand pe rand cate un bulb de narcisa, an dupa an, ea a schimbat pentru totdeauna lumea in care traia. A creat ceva nespus de magnific, de frumos, de inspirat. Principiul pe care ni-l arata gradina ei de narcise galbene este unul din cele mai marete principii ale cresterii si evolutiei. Este lectia care ne invata sa inaintam spre scopurile si dorintele noastre, pas cu pas – adesea facand doar un pas mic, de copil – si sa invatam sa iubim ceea ce facem, sa invatam sa folosim acumularea in timp. Cand multiplicam momentele scurte de timp in care producem ceva mic, prin efort zilnic, vom constata ca putem realiza lucruri magnifice. Putem schimba lumea.

-Treaba asta ma intristeaza, intr-un fel, am recunoscut eu. Cate as fi putut realiza, daca mi-as fi stabilit un scop minunat acum 35 ori 40 de ani si as fi muncit in toti acesti ani sa-l ating, plantand cate un singur bulb o data… Gandeste-te ce-as fi fost in stare sa realizez!

Fiica mea mi-a spus raspuns in stilul ei direct:

-Incepe de maine! Nu mai are nici un rost sa te gandesti la timpul pierdut.

Modul de a face dintr-o “lectie” o bucurie si o cale de evolutie, in loc de un motiv de regret, este sa te intrebi: “Cum pot folosi azi ceea ce tocmai am invatat?”. Ne convingem pe noi insine ca viata va fi mai frumoasa dupa ce ne vom casatori, dupa ce vom avea un copil, apoi altul. Dupa care suntem frustrati ca nu sunt copiii destul de mari si speram ca vom fi mai multumiti atunci cind ei vor creste. Apoi suntem frustrati ca sunt adolescenti si se poarta ca atare. Suntem siguri ca vom fi fericiti cand ei se vor maturiza… Ne spunem ca viata noastra va fi completa cand ei se vor casatori, cand vom avea o masina noua, cand vom putea avea o vacanta placuta, sau cand ne vom pensiona.

Adevarul este ca nu exista un moment mai bun pentru a fi fericit decat cel prezent. Daca nu acum, atunci cand? Viata noastra va fi intotdeauna plina de schimbari. Este cel mai bine sa accepti asta in sinea ta si sa decizi sa fii fericit oricum. Fericirea este calea. Asa ca, bucura-te si pretuieste fiecare moment pe care il ai si pretuieste-l si mai mult, pentru ca te bucuri de el impreuna cu cineva apropiat, cineva suficient de special ca sa-ti petreci timpul cu el/ea… si aminteste-ti ca timpul nu asteapta pe nimeni.

Asa ca INCETEAZA sa mai astepti…
-pana cand masina ori casa este platita,
-pana cand iti iei o masina sau casa noua,
-pana cand copiii pleaca de acasa,
-pana cand iti termini studiile,
-pana cand slabesti 10 kg,
-pana cand te ingrasi 10 kg,
-pana cand te casatoresti,
-pana cand ai copii,
-pana cand te pensionezi,
-pana la vara,
-pana la primavara,
-pana la iarna,
-pana la toamna,
-pana cand mori…

Nu exista un moment mai bun ca cel de acum ca sa fii fericit. Fericirea este o calatorie, nu o destinatie! Si poate ca astazi este cea mai buna zi ca sa plantezi primul bulb al propriei tale gradini de narcise… tu stii cel mai bine!

Sursa: damaideparte.ro

De-a leapşa, Dor de ducă

O vacanţă în 3 fotografii

Am preluat de la Bia o leapşă care cere să ilustrez una din vacanţele mele în doar 3 imagini. Atât! La început mi s-a părut a fi o sarcină uşoară, dar când m-am apucat să răsfoiesc folderele cu fotografii, am realizat că nu e deloc aşa. Cum să aleg din sutele de poze doar 3? Plus că atunci când am început să le analizez şi să le sortez, brusc nu mi-a mai plăcut nimic, mai ales că Mărgeaua -mic Narcis- apărea în aproape toate şi cum nu am de gând să-mi vărs pe blog fotografiile personale, au picat din start o groază. 😛 Cele rămase mi se păreau ba supra/subexpuse, neclare ori prost încadrate, ba nu îndeajuns de sugestive şi demne de a fi arătate tuturor. Adevărul e că aparatul meu foto de atunci era şi mai bătut în cap decât cel pe care-l am acum, aşa că am găsit o scuză, gata, m-am scos! 😛

În final am reuşit să mă hotărăsc la 3 fotografii făcute în Istanbul, pentru că respectiva vacanţă are o însemnătate aparte pentru mine: e locul în care Al Meu Ca Bradul m-a cerut de soţie, în noaptea dintre ani. Nici nu-mi vine a crede că a trecut atâta timp de atunci!

Istanbul view

Istanbul view

Istanbul gold

Mărgeluţa im kino

Pompeii: The Last Day

pompeii the last day 2003

Încă de mic copil m-a fascinat povestea oraşului roman Pompei, distrus la 24 august 79 d.C de erupţia vulcanului Vezuviu. Mi-aduc aminte cum stăteam seara la poveşti cu tati şi dezbăteam tema asta, din ce ştia el, din ce citisem eu prin cărtile rar de găsit pe atunci, din ce văzusem amândoi pe la Teleenciclopedia. Nu, nu exista încă Nea’ Goagăl Informatoru’! Şi da, atât de bătrână sunt! 😛

Ca urmare, am devorat toate filmele despre Pompei pe care le-am găsit de-a lungul timpului, însă niciunul nu se compară cu ultimul văzut, şi anume „Pompeii: The Last Day” (Pompei: Ultima zi), un documentar BBC din 2003, ceea ce reprezintă pentru mine o garanţie a calităţii. Bazându-se pe ultimele descoperiri, filmul reconstituie orele finale din viaţa câtorva locuitori ai oraşului, combinând efectele speciale cu imagini reale, din prezent, şi reuşind astfel să scoată în evidenţă şi latura umană a acestei tragedii. Mărturisesc că mi-a făcut pielea de găină, am simţit toată disperarea, durerea şi spaima acelor sărmani ghinionişti. De altfel, cel mai mult mă fascinează oamenii care au fost prinşi de lavă în diferite poziţii şi s-au conservat aşa până în zilele noastre, ca nişte statui de piatră, adevărate dovezi ale celor petrecute atunci. Visez să le văd pe viu încă din copilărie!

În plus, am aflat tot felul de lucruri interesante din film. Ştiaţi de exemplu că pe vremea aceea existau curăţătorii unde se folosea urina pentru a scoate petele şi drept urmare se instituise chiar şi o taxă pe urină? Da, ştiu cum sună asta, dar e adevărat! :))

Aşadar, dacă v-am stârnit curiozitatea, puteţi vedea filmul „Pompeii: The Last Day (2003)” online subtitrat aici. Vizionare plăcută!

Fotografia săptămânii, Olteanca in Capitala, Propriu şi personal

Mărţişor de 2012

Martisor 2012 by Margeluta

Pentru că în perioada pomilor înfloriţi am stat mai mult în casă, împreună cu prietena mea gripa, nu am apucat să-mi leg şnurul mărţişorului, aşa cum fac în fiecare an, de creanga primului pom înflorit pe care-l văd. Am amânat momentul până ieri, când, după holbatul la Cupa UEFA pe Lipscani, l-am înnodat în caisul din faţa galeriei artiştilor plastici. Am profitat că era duminică şi pustiu, fără priviri stingheritoare în timp ce pitica de mine se chinuia să-l prindă de o crenguţă aflată prea sus. Sunt bucuroasă că măcar obiceiul ăsta am reuşit să-l duc la capăt, fiindcă celelalte tradiţii de primăvară ale mele s-au dus pe apa sâmbetei. Sper să recuperez la anul! 😉