O mică leapşă la început de săptămână şi final de lună

Tiza mea Cris-Mary mi-a pus pe tavă o mică leapşă, ceva gen oracolul din generală, numai că mult mai scurtă.

1. Scrie 3 lucruri pe care ştii sigur că le vei face mâine.

I. Voi citi în continuare din „Poveşti ale doamnelor din Bucureşti” de Victoria Dragu Dimitriu, carte pe care mi-am comandat-o de pe librărie online şi pe care v-o recomand din inimă, dacă vreţi să descoperiţi personajele Bucureştiului de altădată şi să simţiţi parfumul Micului Paris de odinioară.

II. Cu siguranţă voi intra pe blog şi facebook! 😛

III. Şi pentru că mâine e 1 Mai, eu şi Al Meu Ca Bradul vom ieşi la o mică plimbare, doar noi doi. Fără damf de grătare, deci!

2. Scrie 3 dorinţe care nu ţi s-au îndeplinit încă.

Doar 3? Am prea multe dorinţe neîndeplinite pentru a le putea înşira aici. Dar dacă mă strofoc un pic, una din ele e DSLR-ul la care visez de ani de zile, alta e un bilet dus spre Australia, iar a treia e o mămăruţă cu pampers. 😛

3. Scrie primul cuvânt care-ţi vine în minte.

Îngheţată! 😀

4. Ce auzi în acest moment?

Un picamer! De o oră întreagă o ţine aşa, nici măcar asta nu-l acoperă!

5. Dacă ai putea pleca în vacanţă cu orice scriitor/scriitoare, pe cine ai lua cu tine?

Deşi l-aş prefera pe Bradul consort lângă mine, sub o umbreluţă la malul mării, de dragul întrebării răspund cu Jane Austen.

6. Care e cea mai ieşită din comun activitate a ta?

Sunt o fiinţă foarte comună, chiar banală aş zice, deci nu întreprind activităţi ciudate.

7. De cine te-ai speria: stafia lui Michael Jackson sau de Britney Spears tunsă la chelie?

He hee, câte aş mai vorbi cu Mike, câte aş avea să-l întreb! Aş ţipa isterizată „Miiiichaaaaeeeel” cum făceau fetele la concertele lui şi aş cădea pe spate, leşinată… de admiraţie, nu de frică! Britney nu mă pasionează.

8. Scrie ceva de încheiere.

The End.

Tocăniţă internautică (15)

Pe scurt, lista ingredientelor tocăniţei internautice de azi, că e cald şi soare, deci vreme de plimbat 😉 :

Lectură plăcută şi digestie uşoară! 😉

Valoarea şi povara lucrurilor

În „Poveşti ale doamnelor din Bucureşti” de Victoria Dragu Dimitriu, doctoriţa Alice Magheru povesteşte cum cele mai bune lucrări ale pictorului Steriade plus toate lucrurile sale au pierit în 1944, când a fost bombardată clădirea Muzeului Kalinderi, în care se afla şi casa pictorului. Nu-i plăcea să se despartă de tablourile sale, aşa că s-au salvat foarte puţine, doar cele ajunse întâmplător la muzee. „Enfin, seul.” a spus el după bombardament, ciudat de calm, apucându-şi cu amândouă mâinile reverele hainei. Părea uşurat de toată povara lucrurilor şi de grija lor. Cu toate că o dată cu tablourile sale se distruseseră şi toate lucrurile frumoase adunate într-o viaţă de om de către părinţii săi, oameni nu doar avuţi, dar şi înzestraţi cu bun gust şi dragoste de frumos, Steriade părea că se bucură scăpând de grija lucrurilor. „Enfin, seul!”, în sfârşit singur.

De fiecare dată când se iscă la tv isteria cutremurului de mare magnitudine care va lovi iminent capitala, mai ceva ca-n ’77, gândurile mele aleargă slobode, în galop, pe câmpia vastă a imaginaţiei, fiindcă fac parte -slavă Domnului (ori nu?!)- din persoanele care nu se pot plânge de lipsa ei! Mă văd privind deznădăjduită maldărele de beton, fier şi cărămidă care cu doar câteva minute înainte erau blocul meu, casa mea, căminul meu. Aş fi recunoscătoare că eu şi cei dragi am scăpat cu viaţă? Fără discuţie, da! Dar oricum nu despre asta vreau să vorbesc acum. Aş fi disperată că tot ce mi-a rămas sunt doar hainele de pe mine? Cu siguranţă! Fără avutul meu, aşa puţin cât este el, m-aş simţi deodată mică şi goală. Mi-ar părea rău de toate cărţile mele, strânse de-a lungul anilor sau dăruite de mama, de colecţia mea de cercei şi mărgele, dar mai ales, m-ar durea inima de toate dvd-urile cu fotografii, dovezi ale tuturor celor trăite de mine, şi de laptopul la care scriu aceste rânduri. Puţinul ăsta, înghesuit în micuţa garsonieră de la Gara de Nord, e tot ce am, e averea mea, chiar dacă băneşte nu valorează mai nimic. Şi deşi uneori mă enervez că nu am suficient loc pentru toate şi simt că mă sufocă, tot îmi sunt dragi, le preţuiesc şi am grijă de ele. Sunt posesiunile mele. 🙂

Oamenii au nevoie de obiecte, nu neapărat pentru utilitatea lor practică şi pentru a se servi de ele, cât mai ales pentru sentimentul de posesiune. Au nevoie să se simtă stăpâni peste ceva (uneori chiar şi ai cuiva). În ultima vreme, această nevoie s-a acutizat şi consumerismul ne-a acaparat pe toţi, mai mult sau mai puţin, iar a avea a devenit echivalent cu a fi. „2 la preţ de 1”, „Cumpără acum!”, „Trebuie să-l ai!” strigă toate reclamele, asaltându-ne non stop din toate părţile! Pentru confortul nostru psihic şi bunăstarea interioară, simţim nevoia de a ne transforma în mici furnici strângătoare, de a aduna mai mult şi mai mult, din ce în ce mai mult, mai mult ca părinţii nostri, mai mult ca vecinul, iar obiectele sunt din ce în ce mai mari şi mai valoroase din punct de vedere financiar. Haine de firmă, maşini, case, terenuri, orice şi oricât, numai ca să le arătăm celorlalţi ce putem, cât valorăm. Dar nu ne dăm seama că din posesori ajungem posedaţi şi din stăpâni ne transformăm în sclavii propriilor posesiuni.

Apoi mai e vorba şi de valoarea sentimentală a lucrurilor, de simţămintele pe care ni le stârnesc, de nostalgia vremurilor care nu se mai întorc. Bunica mea încă mai păstrează hăinuţe şi jucării de când eu şi fratele meu eram copii, tata strânge totul, spre disperarea mamei, cu gândul că o să-i folosească într-o zi (şi evident că nu se întâmplă asta), eu încă ţin în dulap câteva haine pe care nu le-am mai purtat de ani de zile, pentru atunci când voi slăbi (deşi sunt conştientă că nu voi mai ajunge niciodată la greutatea dintr-a doişpea) şi diverse cadouri care, deşi nu-s pe placul meu sau nu-mi folosesc, le păstrez pentru că-s primite de la persoane dragi şi intenţia contează, nu? Însă povara lucrurilor se simte cel mai mult când trebuie să pleci în vacanţă şi oricât ţi-ai propune să nu iei multe cu tine, tot te trezeşti la plecare cu 2 genţi uriaşe pentru un singur week-end. Sau când trebuie să te muţi în casă nouă şi te minunezi câte pot încăpea într-un spaţiu micuţ, te întrebi când ai strâns atâtea şi la ce naiba îţi folosesc toate lucrurile astea? Ferice de cei a căror întreagă avuţie încape într-un rucsac cu care călătoresc în jurul lumii! Cât de liberi trebuie să se simtă!

N-am ajuns încă la stadiul în care moartea lucrurilor mele să însemne renaşterea mea. Sunt încă ataşată de ele pentru că reprezintă mici bucăţi de dorinţe ale celei care eram cândva, sunt impregnate cu sufletu-mi de atunci şi acum, poartă amprenta mea. Sunt ale mele şi mă fac fericită. Cine ştie, poate cândva, într-un viitor mai mult sau mai puţin îndepărtat, le voi privi cu alţi ochi, îmi voi lua rucsacul în spate şi voi pleca în lumea mare, spunând, ciudat de calmă, apucându-mi cu amândouă mâinile reverele hainei, „Enfin, seule!”.

Principiul Narcisei Galbene

Fiica mea mi-a telefonat de mai multe ori sa-mi spuna:

-Mama, trebuie sa vii sa vezi narcisele galbene inainte ca vremea lor sa treaca!

Eu doream acest lucru, dar era un drum de doua ore cu masina de la Laguna la lacul Varful Sagetii. Cand fiica mea a sunat a treia oara, i-am promis ca voi merge joia viitoare. In acea zi insa timpul s-a racit dintr-odata si a plouat. Dar promisesem, asa ca am mers acolo. Cand in sfarsit am pasit in casa lui Carolyn si i-am salutat si imbratisat pe ea si pe nepotii mei am spus:

-Carolyn, lasa narcisele galbene. Timpul este nefaborabil,sunt nori si ceata, asa ca nu exista nimic in lumea aceasta care sa ma faca sa mai conduc cativa kilometri!

Fiica mea a zimbit si, cu mult calm, a spus:

-Noi conducem pe vremea asta, mama.

-Ei bine, nu merg nicaieri pina nu se face timp frumos! am spus crezand ca am fost destul de convingatoare.

-Sper insa ca ma vei duce la service ca sa-mi ridic masina, a spus fiica mea.

-Cat de departe trebuie sa mergem?narcisa galbena

-Cateva strazi. O sa conduc eu, sunt obisnuita cu asta.

Dupa cateva minute, am intrebat-o:

-Unde mergem? Asta nu e drumul spre service.

-Mergem spre narcisele galbene, a raspuns Carolyn zambind.

-Carolyn, am spus eu cu asprime in glas, te rog sa intorci!

-Linisteste-te, mama! Nu-ti vei ierta niciodata daca pierzi aceasta experienta.

Dupa aproximativ 20 de minute, am intrat pe o straduta pietruita si am vazut o mica biserica. Mai incolo, pe partea bisericii, am vazut scris cu litere de mana: “Gradina narciselor galbene”. Am coborat din masina si am mers in urma lui Carolyn, in jos pe carare. Apoi cararea a cotit si cand am ridicat privirea am ramas muta de uimire. Inaintea mea se afla cea mai minunata imagine. Arata de parca cineva luase un butoi urias de aur si il revarsase peste piscul si versantii muntelui. Florile au fost plantate in maiestuoase vartejuri, minunate fasii si randuri portocaliu inchis, albe, galben ca lamaia, roz-portocaliu, galben ca sofranul si galben ca untul. Fiecare varietate de flori a fost plantata ca un grup, asa ca s-au involburat si au inflorit ca niste rauri cu tonalitati cromatice unice. Erau 5 acri de flori.

-Dar cine a facut asta?, am intrebat-o pe Carolyn.

-O femeie. Ea locuieste aici pe proprietate. Aceea este casa ei.

Carolyn mi-a indicat o casa mica si modesta in mijlocul acelui tinut. Am mers catre casa. Pe un zid am vazut un afis. “Raspunsuri la intrebarile pe care stiu ca ti le pui” era titlul. Primul raspuns a fost un simplu: “50.000 bulbi.”
Al doilea raspuns a fost: “Unul, pus pe rand, de catre o singura femeie. A fost nevoie de doua miini, doua picioare si putin creier.” Al treilea raspuns a fost: “Am inceput in 1958″.

Am descoperit atunci Principiul Narcisei Galbene. Pentru mine, acel moment a fost o experienta care mi-a schimbat viata. M-am gindit la aceasta femeie pe care eu nu am intalnit-o niciodata si care, cu mai mult de 40 de ani in urma, a inceput cu un bulb, creand in timp propria sa viziune asupra frumusetii si bucuriei si impodobind varful unui munte obscur. Plantand pe rand cate un bulb de narcisa, an dupa an, ea a schimbat pentru totdeauna lumea in care traia. A creat ceva nespus de magnific, de frumos, de inspirat. Principiul pe care ni-l arata gradina ei de narcise galbene este unul din cele mai marete principii ale cresterii si evolutiei. Este lectia care ne invata sa inaintam spre scopurile si dorintele noastre, pas cu pas – adesea facand doar un pas mic, de copil – si sa invatam sa iubim ceea ce facem, sa invatam sa folosim acumularea in timp. Cand multiplicam momentele scurte de timp in care producem ceva mic, prin efort zilnic, vom constata ca putem realiza lucruri magnifice. Putem schimba lumea.

-Treaba asta ma intristeaza, intr-un fel, am recunoscut eu. Cate as fi putut realiza, daca mi-as fi stabilit un scop minunat acum 35 ori 40 de ani si as fi muncit in toti acesti ani sa-l ating, plantand cate un singur bulb o data… Gandeste-te ce-as fi fost in stare sa realizez!

Fiica mea mi-a spus raspuns in stilul ei direct:

-Incepe de maine! Nu mai are nici un rost sa te gandesti la timpul pierdut.

Modul de a face dintr-o “lectie” o bucurie si o cale de evolutie, in loc de un motiv de regret, este sa te intrebi: “Cum pot folosi azi ceea ce tocmai am invatat?”. Ne convingem pe noi insine ca viata va fi mai frumoasa dupa ce ne vom casatori, dupa ce vom avea un copil, apoi altul. Dupa care suntem frustrati ca nu sunt copiii destul de mari si speram ca vom fi mai multumiti atunci cind ei vor creste. Apoi suntem frustrati ca sunt adolescenti si se poarta ca atare. Suntem siguri ca vom fi fericiti cand ei se vor maturiza… Ne spunem ca viata noastra va fi completa cand ei se vor casatori, cand vom avea o masina noua, cand vom putea avea o vacanta placuta, sau cand ne vom pensiona.

Adevarul este ca nu exista un moment mai bun pentru a fi fericit decat cel prezent. Daca nu acum, atunci cand? Viata noastra va fi intotdeauna plina de schimbari. Este cel mai bine sa accepti asta in sinea ta si sa decizi sa fii fericit oricum. Fericirea este calea. Asa ca, bucura-te si pretuieste fiecare moment pe care il ai si pretuieste-l si mai mult, pentru ca te bucuri de el impreuna cu cineva apropiat, cineva suficient de special ca sa-ti petreci timpul cu el/ea… si aminteste-ti ca timpul nu asteapta pe nimeni.

Asa ca INCETEAZA sa mai astepti…
-pana cand masina ori casa este platita,
-pana cand iti iei o masina sau casa noua,
-pana cand copiii pleaca de acasa,
-pana cand iti termini studiile,
-pana cand slabesti 10 kg,
-pana cand te ingrasi 10 kg,
-pana cand te casatoresti,
-pana cand ai copii,
-pana cand te pensionezi,
-pana la vara,
-pana la primavara,
-pana la iarna,
-pana la toamna,
-pana cand mori…

Nu exista un moment mai bun ca cel de acum ca sa fii fericit. Fericirea este o calatorie, nu o destinatie! Si poate ca astazi este cea mai buna zi ca sa plantezi primul bulb al propriei tale gradini de narcise… tu stii cel mai bine!

Sursa: damaideparte.ro

O vacanţă în 3 fotografii

Am preluat de la Bia o leapşă care cere să ilustrez una din vacanţele mele în doar 3 imagini. Atât! La început mi s-a părut a fi o sarcină uşoară, dar când m-am apucat să răsfoiesc folderele cu fotografii, am realizat că nu e deloc aşa. Cum să aleg din sutele de poze doar 3? Plus că atunci când am început să le analizez şi să le sortez, brusc nu mi-a mai plăcut nimic, mai ales că Mărgeaua -mic Narcis- apărea în aproape toate şi cum nu am de gând să-mi vărs pe blog fotografiile personale, au picat din start o groază. 😛 Cele rămase mi se păreau ba supra/subexpuse, neclare ori prost încadrate, ba nu îndeajuns de sugestive şi demne de a fi arătate tuturor. Adevărul e că aparatul meu foto de atunci era şi mai bătut în cap decât cel pe care-l am acum, aşa că am găsit o scuză, gata, m-am scos! 😛

În final am reuşit să mă hotărăsc la 3 fotografii făcute în Istanbul, pentru că respectiva vacanţă are o însemnătate aparte pentru mine: e locul în care Al Meu Ca Bradul m-a cerut de soţie, în noaptea dintre ani. Nici nu-mi vine a crede că a trecut atâta timp de atunci!

Istanbul view

Istanbul view

Istanbul gold

Pompeii: The Last Day

pompeii the last day 2003

Încă de mic copil m-a fascinat povestea oraşului roman Pompei, distrus la 24 august 79 d.C de erupţia vulcanului Vezuviu. Mi-aduc aminte cum stăteam seara la poveşti cu tati şi dezbăteam tema asta, din ce ştia el, din ce citisem eu prin cărtile rar de găsit pe atunci, din ce văzusem amândoi pe la Teleenciclopedia. Nu, nu exista încă Nea’ Goagăl Informatoru’! Şi da, atât de bătrână sunt! 😛

Ca urmare, am devorat toate filmele despre Pompei pe care le-am găsit de-a lungul timpului, însă niciunul nu se compară cu ultimul văzut, şi anume „Pompeii: The Last Day” (Pompei: Ultima zi), un documentar BBC din 2003, ceea ce reprezintă pentru mine o garanţie a calităţii. Bazându-se pe ultimele descoperiri, filmul reconstituie orele finale din viaţa câtorva locuitori ai oraşului, combinând efectele speciale cu imagini reale, din prezent, şi reuşind astfel să scoată în evidenţă şi latura umană a acestei tragedii. Mărturisesc că mi-a făcut pielea de găină, am simţit toată disperarea, durerea şi spaima acelor sărmani ghinionişti. De altfel, cel mai mult mă fascinează oamenii care au fost prinşi de lavă în diferite poziţii şi s-au conservat aşa până în zilele noastre, ca nişte statui de piatră, adevărate dovezi ale celor petrecute atunci. Visez să le văd pe viu încă din copilărie!

În plus, am aflat tot felul de lucruri interesante din film. Ştiaţi de exemplu că pe vremea aceea existau curăţătorii unde se folosea urina pentru a scoate petele şi drept urmare se instituise chiar şi o taxă pe urină? Da, ştiu cum sună asta, dar e adevărat! :))

Aşadar, dacă v-am stârnit curiozitatea, puteţi vedea filmul „Pompeii: The Last Day (2003)” online subtitrat aici. Vizionare plăcută!

Mărţişor de 2012

Martisor 2012 by Margeluta

Pentru că în perioada pomilor înfloriţi am stat mai mult în casă, împreună cu prietena mea gripa, nu am apucat să-mi leg şnurul mărţişorului, aşa cum fac în fiecare an, de creanga primului pom înflorit pe care-l văd. Am amânat momentul până ieri, când, după holbatul la Cupa UEFA pe Lipscani, l-am înnodat în caisul din faţa galeriei artiştilor plastici. Am profitat că era duminică şi pustiu, fără priviri stingheritoare în timp ce pitica de mine se chinuia să-l prindă de o crenguţă aflată prea sus. Sunt bucuroasă că măcar obiceiul ăsta am reuşit să-l duc la capăt, fiindcă celelalte tradiţii de primăvară ale mele s-au dus pe apa sâmbetei. Sper să recuperez la anul! 😉

Boys will be boys

Dacă vă întrebaţi cum arată Cupa UEFA, ei bine, iat-o, în toată splendoarea ei:

Cupa UEFA la Bucuresti by Margeluta

Eu nu aveam curiozităţi de genul, dar tot am văzut-o şi fotografiat-o azi. Dar mai ales, L-am fotografiat pe el, pe Al Meu Ca Bradul, microbist ce se respectă, mândru tot lângă ea, ca un cocoş umflat în pene, adevărat reprezentant al sexului tare care este! El, bărbatul matur de 30 de ani, cu (câteva) fire albe-n păr, şi toată coada de puştani de 10-12 ani din faţa lui! 😛

Pentru că nu te poţi opune pasiunilor mistuitoare ale Bradului consort, chiar dacă pentru tine, oricum le-ai aduna, înmulţi, răsturna şi întoarce, tot egale cu zero sunt. Semn clar că bărbaţii sunt de pe Marte şi femeile de pe Venus. Dar cum să nu-i iubim, fetelor? 😛

Pildă sufită

A fost odata un fierar care fusese acuzat pe nedrept si care se afla inchis acum intr-o temnita adanca si intunecoasa. Dupa un timp, sotia sa, care il iubea foarte mult, a mers la rege si l-a rugat sa o lase sa ii duca macar un covoras pe care sa-si poata face cele cinci rugaciuni zilnice. Regele a considerat fireasca cererea femeii si a lasat-o sa ii duca sotului ei covorasul. Prizonierul a fost si el foarte bucuros pentru darul primit si in fiecare zi, plin de recunostinta isi facea rugaciunile pe covoras.

Dupa cativa ani, barbatul a evadat. Cand oamenii l-au intrebat cum a reusit, el le-a povestit ca au fost ani de zile in care se prosternase si il rugase pe Dumnezeu sa-l scape din inchisoare. Si la un moment dat a inceput sa vada ceea ce era atat de evident si care se aflase tot timpul sub nasul lui. A vazut ca sotia sa tesuse in covoras modelul incuietorii care il tinea inchis. Avea acum toate informatiile sa poata evada si a inceput sa se imprieteneasca cu paznicii. I-a convins ca si ei ar avea o viata mai buna daca s-ar uni si ar pleca cu totii din inchisoare. Acestia au fost de acord cu el, pentru ca isi dadusera si ei seama ca, desi erau gardieni, erau la randul lor inchisi in inchisoare. Si ei doreau sa scape, dar nu stiau cum. Asa ca fierarul si garzile sale au facut urmatorul plan: paznicii urmau sa ii aduca bucati de metal, iar el urma sa mestereasca diverse lucruri pe care ei sa le vanda in targ. Astfel vor aduna tot ceea ce era necesar evadarii, iar din cea mai puternica bucata de metal el urma sa mestereasca o cheie.

Intr-o noapte, cand totul fusese pregatit, fierarul si paznicii sai au reusit sa descuie poarta inchisorii. Au iesit in sfarsit afara, in racoarea noptii unde ii astepta iubitoarea sa sotie. A lasat in celula covorasul de rugaciune, pentru ca orice prizonier care va fi suficient de inteligent sa vada modelul incuietorii si sa poata evada. Astfel, fierarul si-a regasit sotia, fostii sai gardieni i-au devenit prieteni si toti au trait intr-o deplina armonie. Iubirea si indemanarea au castigat.

Aceasta invatatura traditionala sufita a lui Idries Shah simbolizeaza studiul Eneagramei: incuietoarea este personalitatea noastra, covorasul de rugaciune este Eneagrama, iar cheia este munca pe care o avem de facut cu noi insine. Observati ca desi sotia este cea care ii aduce covorasul, fierarul trebuie sa creeze ceva folositor pentru garzile sale ca sa poata face rost de unelte. El nu poate scapa singur si nici pe degeaba. Mai mult, tot timpul cat el s-a rugat pentru eliberarea sa, mijloacele ii erau la propriu ”sub nasul lui”, desi el nu vedea modelul si nici nu intelegea semnificatia lui. Intr-o zi, el s-a trezit, a vazut modelul si astfel a reusit sa devina liber.

Morala povestii este clara: fiecare dintre noi se afla in inchisoare. Trebuie doar sa ne trezim si sa „citim” modelul incuietorii pentru ca sa putem deveni liberi!

La primavera

Primăvara asta e mai mult toamnă! Ieri a plouat cu tunete şi fulgere, azi e înnorat şi frig, picură şi bate îngrozitor vântul! Privesc pe geam cum se zvârcolesc crengile plutei de 9 etaje din spatele blocului. De câte ori mi-am imaginat că se frânge, m-am întrebat peste cine va intra în casă?! Numai că se clatină, se apleacă, dar nu se frânge. O plouă, o bate vântul, o ninge, o arde soarele, dar ea e tot în picioare. Doar frunzele proaspete, de-un verde crud, care cresc şi se înmulţesc de la o zi la alta trădează primăvara, căci altfel, peisajul ud şi gri ţi-ar inspira un noiembrie friguros.

Pomii au înflorit demult, ba chiar s-au şi trecut. Nu am avut timp să le admir bogăţia florilor, eram prea ocupată să zac în pat, cu febră şi frisoane. Nu am apucat să-mi leg şnurul alb-roşu al mărţişorului de vreo crenguţă şi nici să culeg cocorăi şi viorele. Anul ăsta, ca în niciun altul, tradiţiile mele de primăvară s-au dus pe apa sâmbetei. Am ratat începutul primăverii, anotimpul meu preferat, nu l-am inspirat adânc în plămâni, nici măcar nu mi-a impregnat pielea. Dar a trebuit să mă consolez cumva, aşa că am scotocit prin fişierele laptopului după fotografii din care să ţâşnească primăvara. Şi am găsit. Suficiente ca ochii să-mi fie în extaz! După câteva ore de editat fotografiile şi realizat slideshowul, plus alte 1300 de minute (!) cât mi-a luat să-l încarc pe Youtube, iată câteva bucăţele din primăverile anilor trecuţi, imortalizate în fotografii de către subsemnata Mărgea, pe muzica lui Ludovico Einaudi. Sper să vă placă! 😉

Paşte ploios

Hristos a înviat vă spun şi eu acum, după ce s-a stins toată agitaţia Paştelui şi viaţa a reintrat pe făgaşul normal. Azi m-am trezit invadată de o poftă nestavilită de poveşti, aşa că mi-am luat la puricat blogrollul, curioasă fiind să aflu cum au petrecut sărbătorile pascale toţi bloggerii dragi mie. Dar a trebuit, dezamăgită, să-mi pun pofta-n cui, fiindcă anul ăsta lumea nu a avut chef de povestit. Abia au fost vreo 2-3. Poate e totuşi prea devreme, nu s-au dezmeticit încă, nu s-au digerat cozonacii şi drobul sau poate au simţit nevoia de a se bucura la maxim de offline, habar n-am. Cert e că am constatat în ultima vreme o tendinţă generală de a scrie din ce în ce mai rar pe blog. Până şi eu am făcut asta, cu toate că am scăpat de gripă de ceva vreme. Pur şi simplu îmi simt capul dezumflat ca un balon, ca şi cum gripa a luat cu ea la plecare şi inspiraţia mea. Oh well, să sperăm că pe parcurs se va remedia situaţia! 😉

Easter candle lightDespre Paştele mărgelat nu sunt foarte multe de zis, decât că nu au fost deloc sărbătorile pascale la care visam eu şi de care aveam nevoie! Nu le-am simţit deloc, cu toate că masa a fost îmbelşugată! Semn că mâncarea nu-i totul, sărbătorile înseamnă mult mai mult! Comparându-l cu Paştele de anul trecut, nu face nici cât negru sub unghie, parcă special ca să mi se confirme faptul că anul ăsta merge totul din ce în ce mai prost! Am avut parte de 2 premiere: din varii motive, independente de voinţa noastră, acesta a fost primul Paşte petrecut în Bucureşti şi totodată primul Paşte ploios din viaţa mea (trebuia să coincidă cu starea sufletească, nu?)! Am fost să luăm lumină la o bisericuţă de lemn, care semăna izbitor cu cea în care ne-am cununat, undeva prin sectorul 5 (habar nu am cum se numeşte). Lume multă, înghesuială şi coate din plin, „tradiţiile” obişnuite de Înviere. Ne-am aprins candelele şi exact în momentul următor a început să plouă. Ne gândeam că se va opri, aşa că am rămas să cântăm Prohodul, dar ne-am înşelat amarnic. A plouat atât de tare, încât ne-a făcut ciuciulete. Nu am apucat nici să facem poze, nici să ciocnim un ou, cum făceam acasă. Aveam părul ud fleaşcă, de parcă băgasem capul într-un butoi cu apă şi tot drumul spre casă am tuşit de mi-au ieşit ochii din cap! Oricum, întreaga zi de duminică nu am făcut altceva decât să mâncăm, ca tot românul, tradiţionalele bucate şi… să dormim. Sinceră să fiu, bine că n-a fost vreme frumoasă, altfel m-aş fi ofticat c-am rămas în Bucureşti!

Acum e la modă să fii hater, un fel de Gică-contra, să nu-ţi placă nimic, să nu-ţi convină nimic, să fii foarte indignat că ceilalţi se bucură de venirea sărbătorilor, pe când tu le consideri zile obişnuite, ca oricare altele şi nu dai doi bani pe ele! Ei bine, dragi hateri, aflaţi de la mine că sărbătorile, Paşte sau Crăciun, nu sunt zile obişnuite! Şi aici nu mă refer la semnificaţia lor religioasă, căci nici eu nu sunt genul care face mătănii şi pupă icoane, ci la însemnătatea lor pentru fiecare din noi. Pentru mine sărbătorile sunt despre familie. Ne vedem (din ce în ce mai) rar, de obicei de Paşte şi Crăciun, şi tocmai de aceea timpul petrecut cu ai mei e nepreţuit. Ne adunăm cu toţii şi în acele momente minunate când suntem împreună, îmi tresaltă inima de bucurie şi sufletul îmi zburdă. E ca şi cum m-aş afla într-o bulă protectivă atemporală, unde nu există răutate, griji şi probleme, nici scurgerea timpului, ci doar linişte şi pace interioară, căldură şi dragoste şi sentimentul de bine. Am nevoie să simt toate astea fiindcă mă încarcă cu energie pozitivă! Poate de aceea Paştele de anul ăsta m-a lăsat aşa goală pe dinăuntru, pentru că nu am fost înconjurată de persoanele potrivite. Stau acum şi mă întreb, şi cântăresc situaţiile (pentru că le-am trăit pe amândouă): ce e mai rău, să fii singur de sărbători sau să fii în proastă companie?

Voi cum aţi petrecut?

Tocăniţă internautică (14) – reţetă specială de Paşte

Uite cum s-a nimerit ca prima tocăniţă internautică specială din bucătăria Şiragurilor să fie pusă pe masa virtuală tocmai acum, de Paşte. Şi dacă ar fi să dăm crezare mayaşilor, acestea ar putea fi ultimele sărbători pascale din viaţa noastră, deci să ne bucurăm de ele din plin, zic! 😀

Aşadar, mai întâi de toate, dacă sunteţi îndemânatice şi vreţi să vă impresionaţi invitaţii, înfrumuseţaţi-vă casa şi aranjaţi masa cu decoraţiuni pascale făcute de mânuţele voastre.

Apoi, pentru o mâncărică delicioasă, luaţi câteva obiceiuri ciudate de Paşte amestecate cu tradiţii de Paşte în Balcani, ambele tocate mărunt, înveliţi-le în 5 cântece despre iepuraşi, după ce le-aţi condimentat cu cadouri în spirit pascal, şi daţi-le la cuptor. Când sunt gata, aşezaţi-le pe farfurie cu un arbore de Paşte nemţesc alături şi presăraţi recorduri mondiale pascale pe deasupra.

Pentru ca e sărbătoare, ne permitem şi un desert cu drăgălăşenie cât cuprinde. Care e dietetică fetelor, deci mâncaţi pe săturate fără grijă! 😉

Dar vorba multă, sărăcia omului, aşa că vă urez lectură plăcută şi digestie uşoară! Dar mai ales PAŞTE FERICIT, alături de cei  mai dragi vouă!