Astăzi o povestioară preluată de la Ina, cu mulţumirile de rigoare! 😉
A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici. Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…
Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.
Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.
Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec… Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:
– Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.
-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!
De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.
Morala: CEL MAI MARE DUȘMAN AL OMULUI ESTE EL ÎNSUȘI! Să nu uitaţi niciodată să străluciţi!
Mai, Margeluto, frumoasa poveste am mai citit si astazi de la tine! Mi-ai inseninat ziua, m-ai facut sa vad jumatatea plina a paharului si mi-ai dat constiinta ca pot straluci.
ApreciazăApreciază
Asa ma bucur cand povestioarele adunate aici isi ating scopul! :*
ApreciazăApreciază
Cat de frumos si cat de adevarat!…
ApreciazăApreciază
Parca iti da elan povestioara asta, asa-i? 😉
ApreciazăApreciază
usor de zis dar greu de facut pentru ca daca „pierzi” pe cineva drag sau cineva la care ai tinut mult nu e usor sa stralucesti in continuare ca si cum nu s-ar fi intamplat,cel putin o vreme. Stiu ca e mai bine daca ai cu cine sa vorbesti despre lucrurile care te framanta dar totusi uneori e mai bine sa stai singur.
ApreciazăApreciază
Cred ca exista intr-adevar o perioada in care trebuie sa stai singur, sa-ti rumegi durerea in interior, si abia apoi sa vorbesti despre ea cu ceilalti, s-o exteriorizezi. Cel putin la mine asa se intampla. Si mai cred ca cei care ne-au iubit enorm si s-au dus, ar vrea sa ne vada fericiti, chiar daca ne doare ingrozitor disparitia lor…
ApreciazăApreciază
dar timpul vindeca tot sau cel putin o parte din rani
ApreciazăApreciază
foarte adevarat…
ApreciazăApreciază
foarte frumos…
ApreciazăApreciază
😉
ApreciazăApreciază
Te rog spune-mi cine este ina a carei povestioara ii apartine,,Nu uita niciodata sa stralucesti,,?
ApreciazăApreciază
Povestioara nu-i apartine Inei, ci a primit-o pe mail (unul din acele mesaje care se trimit in lant la toata lista). Oricum, linkul catre blogul ei este la inceputul articolului, trebuie doar sa dai click pe numele ei scris cu rosu. 😉
ApreciazăApreciază
🙂
ApreciazăApreciază
de ce nu imi apare com ?
ApreciazăApreciază
Imi plac nespus de mult povestile cu talc, povestile inspirationale! 🙂 Merci.
ApreciazăApreciază
Cu cea mai mare placere gagica! :* Si eu le ador… se vede, nu? :))
ApreciazăApreciază
d c numi apare comul?
ApreciazăApreciază
Nu am intrat pe net de vreo 3-4 zile si nici pe blog sa aprob comentariile pentru ca sunt bolnava. Acum m-am simtit un pic mai bine, mi-a scazut putin febra si am zis sa profit de momentul asta. Ma omoara gripa asta! 😦 😦 😦
ApreciazăApreciază
sorry
ApreciazăApreciază
Eh, imi revin eu si atunci o sa va napadesc cu articole pe blog :))
ApreciazăApreciază
asa te vreau ca de multe ori abia astept sa vad ce articole mai pui 🙂
ApreciazăApreciază
🙂 Asta e cel mai frumos lucru pe care i-l poate zice cineva unui blogger! :*
ApreciazăApreciază
:))
ApreciazăApreciază
Sanatate multa! Si te astept cu povestioare la fel de incarcate de sens…
ApreciazăApreciază
Multumesc Isis, acum sunt ceva mai bine! :* Tocmai s-au implinit 2 ani de cand tot public povestioara de vineri. Cea cu numarul 100 a aparut chiar in Vinerea Mare. 😉
ApreciazăApreciază
Uneori uitam esentialul. Sau pur si simplu sunt incapabili sa il aplicam. Dar morala suna bine… 😀
ApreciazăApreciază
In teorie toate suna bine! 😀
ApreciazăApreciază
noi 2 ne gandim la fel:))
ApreciazăApreciază
😉 hi hi!
ApreciazăApreciază
in teorie toate suna bine dar practica e esentialul nu?
ApreciazăApreciază
Corect!
ApreciazăApreciază
*suntem
ApreciazăApreciază