În familie

Lecţiile pe care le reţinem cel mai bine, pentru că ni se întipăresc adânc în minte şi ni se încrustează în suflet, sunt cele învăţate în cel mai dur mod cu putinţă: pe propria piele adică! Nimic nu se compară cu experienţa personală. Una din aceste lecţii pe care am învăţat-o eu în ultimii ani este să nu mă las fermecată de un ambalaj strălucitor şi frumos colorat, să nu mă încred în oricine care mă ademeneşte cu cai troieni, zâmbete largi şi bune intenţii trâmbiţate în stânga şi-n dreapta. Cuvintele fără demonstraţie practică nu au nicio valoare. Asemeni respectului, încrederea mea mi-o câştigi, n-o primeşti de pomană ca pe-un colac cu colivă. Şi dacă ai batjocorit-o, nu aştepta să distrug eu definitiv podul, pleacă de bunăvoie, că eu oricum nu voi mai fi la fel şi nici nu te voi mai privi cu ochii de dinainte. Retina mea are memorie. Poate că îţi voi vorbi în continuare politicos, că aşa m-a educat mama, poate că vom mai construi o mică punte în locul podului de odinioară (ca să nu zic că n-am încercat), dar niciodată, niciodată nu o voi mai traversa. M-ai schimbat, ai rupt ceva în mine care nu va creşte niciodată la loc. E-n zadar să mai aştepţi la celălalt capăt. Voi sta mereu cu teama că în acea mână pe care o ţii la spate, aceeaşi cu care ai dinamitat podul, se va ivi deodată strălucind în soare şi dându-te de gol, lama cuţitului cu care vei tăia sfoara. Nu voi mai veni. Nu meriţi. Nici eu nu merit să-mi calci sufletul în picioare, să-mi tăvăleşti inima-n noroi şi să simt inundându-mă în valuri gustul amar al dezamăgirii.

Am însă certitudinea că, pentru a contrabalansa cumva cele spuse anterior şi a crea un echilibru, există pe lumea asta persoane în care pot avea încredere totală şi de la care nu pot aştepta altceva decât binele: familia mea, şi în special mama. Ea râde, dar eu vorbesc foarte serios când îi spun că e aşezată pe un piedestal înalt în inima mea, la care nu va ajunge vreodată nimeni altcineva. Ştiu că orice (mi) s-ar întâmpla, ea va fi acolo, oferindu-mi sprijin şi dragoste necondiţionată. Ştiu că mama nu mă va trăda şi dezamăgi niciodată, că atât cât va trăi nu voi fi niciodată singură, că o voi avea mereu pe ea care să mă vegheze, să mă sfătuiască sincer, să mă consoleze, că de ea nu va trebui să mă feresc vreodată sau să stau cu grija că mă va răni trădându-mi încrederea. Ea e prietena mea perfectă. Continui să o laud pentru că mama este o femeie, dar mai ales o mamă minunată. Şi nu, contrar părerilor unora, nu toate mamele sunt aşa, deşi ar trebui. Am întâlnit femei, mame ale unor colege de liceu, care îşi puneau propriile nevoi în faţa celor ale copiilor, pe sistemul „Lasă că se descurcă ea fiică-mea, nu contează prin ce mijloace!”. Ca să nu mai vorbim de cele denaturate care-şi aruncă pruncii la ghena de gunoi, că astea sunt monştri, nu mame.

Mi-am amintit de toate astea când ieri am primit pachet de acasă (un ditamai pachetul, greu ca pietrele de moară, de s-a cocoşat Al meu Ca Bradul cărându-l) cu de toate de-ale gurii, pregătite cu multă dragoste şi pricepere de mâinile magice ale mamei. Şi m-am simţit mândră, fericită şi recunoscătoare că am o familie minunată, care mă iubeşte şi ar face orice să-mi fie bine! Asta este una din acele lecţii învăţate pe propria piele: orice ar fi, cu oricine şi oriunde te-ai afla, familia e sfântă şi trebuie preţuită!