Din gura altora, Povestioara de vineri

Nu uita niciodată să străluceşti!

Astăzi o povestioară preluată de la Ina, cu mulţumirile de rigoare! 😉

A fost odată ca niciodată, într-o pădure oarecare, o buburuză care a întâlnit un licurici. Buburuza și licuriciul s-au îndrăgostit și au hotărât să rămână împreună pentru totdeauna. Numai că și-au dat seama că în pădure erau o mulțime de obstacole, lipsite de importanța pentru alții, dar care pe ei i-ar putea despărți: o crenguță, o pietricică, o frunză…

Și atunci, buburuza și licuriciul au hotărât să se țină tot timpul de mână, pentru ca nimic să nu-i poată despărți. Se plimbau împreună prin pădure și erau foarte fericiți.

Dar într-o zi, licuriciul a constatat că buburuza dispăruse. Nu mai știa dacă el a lăsat-o de mână sau daca ea i-a dat lui drumul mâinii, dar asta nici nu contează în povestea noastră. Contează numai că licuriciul, singur și trist, a căutat buburuza sub fiecare frunză, sub fiecare crenguță, dar nu a găsit-o.

licurici_by_crushedsilence-d37he13Licuriciul era din ce în ce mai trist și i se părea că pădurea nu mai are niciun gust, niciun sens, niciun farmec… Și cum se plimba licuriciul foarte trist, s-a întâlnit cu o furnică. Licuriciul i-a povestit furnicii ce i se întâmplase, iar furnica i-a spus:

– Licuriciule, poate dacă AI STRĂLUCI tare, tare, buburuza te-ar vedea, oricât de departe ar fi și s-ar întoarce la tine.

-Stii că ai dreptate ? a spus licuriciul. Eram așa de trist, încât AM UITAT SĂ STRĂLUCESC!

De cele mai multe ori, tristețea și panica ne copleșesc în așa masură încât uităm cât de valoroși suntem, nu ne mai permitem să ”strălucim”, ca atunci când aveam motive să o facem.Dacă nu mai avem valorizarea exterioară, dacă nu ne este satisfăcută nevoia de a fi utili, ne considerăm lipsiți de valoare. Uneori, durerile provocate de eșecuri, de nereușite, ne îmbracă într-o culoare lipsită de strălucire. Ne cufundăm în apatie, în victimizare, refuzând (de cele mai multe ori, fără să ne dăm seama) să mai fim văzuți de persoanele dragi de lângă noi.

Morala: CEL  MAI  MARE  DUȘMAN  AL  OMULUI  ESTE  EL  ÎNSUȘI!  Să nu uitaţi niciodată să străluciţi!

Reclame
Tocanita internautica

Tocăniţă internautică (13)

Seara bună, cititori mărgelaţi şi bine aţi revenit în bucătăria Şiragurilor!

Tocăniţa internautică de azi are ca ingredient principal un articol foarte interesant despre 5 oraşe moderne abandonate. L-am tocat mărunt-mărunt, l-am aruncat în tigaie şi l-am perpelit puţin în 50 de motive pentru care să te trezeşti la 5 dimineaţa până a devenit transparent. Am desfăcut borcanul cu motivele pentru care căsătoria ne face fericiţi şi am adăugat o lingură sănătoasă. Am dat focul la mic şi am lăsat amestecul să fiarbă încet şi bolborosind. Am presărat apoi la final nişte căsuţe în copac şi fotografii cu Regina Maria pentru a da un plus de savoare tocăniţei de azi. Am pus-o fierbinte şi aburindă într-o farfurie galbenă să ne înveselească ziua, cu un pahar de vin de Drăgăşani alături.

Poftă bună şi digestie uşoară, dragii mei gurmanzi mărgelaţi!

 

Propriu şi personal

Siiiiinguuur, atââât de singur!

Ieri, pe când Mărgeaua trăgea un pui de somn de coadă, simte cum o smulge din lumea viselor dulci de după-masă, vocea Bradului ei… plus scârţâitul parchetului pe care el dădea ture: de la uşă la fereastră, de la fereastră la uşă, apoi invers şi-napoi. Cu ochii mijiţi, ea îi depistează telefonul la ureche. „Ahaam, te prinsăi Gogule! Până aici ţi-a fost! Şi ţie, şi coţohârlei cu care vorbeşti!”. În caz că nu ştiaţi, posesoarele de balcoane şi pleată lungă mai au în dotare, cadou de la Mama Natură (şi ea tot femeie!), un radar megasofisticat şi ultrasensibil cu care aud doar ce vor şi văd doar când trebuie! „Rămâne atunci la ora 17!” confirmă Al Meu Ca Bradul. „S-o crezi tu!” întăreşte Mărgeaua în timp ce-şi ascute unghiile.

why-god-whyDar a trebuit să mi le retractez numaidecât, ca pisica după ce i-a scăpat şoarecele. Pff, alarmă falsă. Da, cu o duduie vorbea el atât de galant, dar era doar tipa de la UPC. Uitasem că nu funcţiona nici cablul, nici netul! Sau mai bine zis, la fel ca în copilărie, când mă ameninţa maică-mea că dacă nu merg la culcare nu mai vine Moş Crăciun, mi-am imaginat că atunci când mă trezesc, o să vină înapoi, cu capul plecat şi copleşite de vină, şi cablul tv, şi netul meu! Dar vaaaaai, oroare, au plecat şi duse au fost! Şi n-au lăsat frimituri de pâine în urma lor! Sau le-au mâncat porumbeii care ne tot lasă cadouri găinăţoase pe pervaz!

Moment de tăcere totală. Linişte copleşitoare. Cerul se înnora, vântul bătea şi-un vrăbioi la geam cânta… de inimă albastră, semn că natura e în concordanţă cu sentimentele autorului. Eu mă holbam la Al Meu Ca Bradul, el se holba la mine. Uat tu do, uat to do? Plictiseala ne tot căra palme, atâtea încât simţeam imboldul de-a lălăi în cor „siiiiinnnnguuuur, atââât de siiinguuur/ Simt dureri pe caaaaare nu mai pooouuuuooot să le-nduuuuur”, legănând-ne de la stânga la dreapta şi-napoi, cu mâinile în aer şi brichetele aprinse. Asta după multe „de ce”-uri, speranţe şi rugi înălţate spre cer!

Dar Al Meu Ca Bradul n-avea timp de pierdut, că la 21:30 juca Steaua şi deci nici nu se punea problema să aştepte până a doua zi dupa ora 17, când veneau de la Upc să remedieze situaţia. Trebuia remediată i-me-di-at! I  s-a aprins un beculeţ care i-a amintit că are wireless pe laptop, aşa că s-a instalat cu el la geam (iar eu i-l şi vedeam bucăţele în faţa farmaciei de la parter). Dar vaaai, durere dureroasă! se încărca pagina cu viteza melcului turbat (cam deloc adică!). Aşa că după câteva cuvinte de dulce şuierate printre dinţi, s-a lăsat păgubaş într-un final şi a făcut transmisiune directă prin telefon cu naşa, de asemenea stelistă înfocată, care-i povestea de-a fir a păr cum decurge meciul (adică tot prost, că au făcut egal cu Gaz Metan şi Becali l-a demis pe Ilie Stan).

Şi-am încălecat pe-o şa şi-am încheiat povestea… cu Mărgeluţa şi Al Ei Ca Bradul dormind buştean înainte de 12 noaptea, lucru rar întâlnit în casa mărgelată. Bonus o carte citită între timp. Are şi privarea de net-tv avantajele ei!

P.S.: cum au promis, cei de la Upc ne-au readus azi conexiunea internet in ruter şi laptopurile pe genunchi! Me happy! Very happy! 😉

Mărgeluţa im kino

The Prince and the Showgirl

După ce am văzut acum două seri „My Week with Marilyn„, în care era prezentat comportamentul cam labil, după umila mea părere, al faimoasei blonde pe platoul de filmare  de la „The Prince and the Showgirl” din 1957 , unde credeţi că am dat imediat buzna? Pe google, of course, că doar nu pe uşă afară! Nu de alta, dar e cam sinsitru să te plimbi de nebună la 1 noaptea în zona Gării de Nord, în compania aurolacilor, eventual să te şi baţi cu ei pe mucurile de ţigară! 😛

the prince and the showgirl 1957Eh, şi când îşi pune Mărgeaua ceva în cap, caută până găseşte, după biblicul îndemn! Mai ales că-mi plac filmele vechi şi una din rezoluţiile mele pentru 2012 era legată de vizionarea mai multor producţii din epoca de aur a Hollywoodului. Filmat în 1957, iniţial s-a numit „The Sleeping Prince„, apoi i-au schimbat denumirea în „The Prince and the Showgirl”, titlu mult mai potrivit după părerea mea, căci exact despre asta e vorba: despre un prinţ şi o dansatorae care se îndrăgostesc unul de celălalt. Arhiducele Charles, prinţul regent al Carpathiei, o ţară balcanică închipuită (pe undeva prin Serbia dacă judecăm după harta din film), vine la Londra pentru încoronarea Regelui George al V-lea al Marii Britanii (vărul Reginei Maria a României, asta ca să vedeţi că nu am citit degeaba cărţile alea despre viaţa ei) din 1911 şi singura lui seară liberă şi-o petrece la The Coconut Girl Club, unde e atras de frumuseţea şi stângăcia unei tinere dansatoare, americanca Elsie Marina, pe care o cunoaşte în culise. Îşi pune supuşii să-i trimită o invitaţie la ambasada Carpathiei, pentru o cină privată, cu speranţa că-i iese şi lui ceva, în niciun caz să poarte cu ea discuţii politico-filosofice, asta e clar!

Numai că Elsie nu e atât de blondă pe cât pare şi nu-i cade-n plasă. Ba mai ştie şi germana (asta da surpriză!) şi reuşeşte astfel să afle că Nicholas, fiul lui Charles, complotează pentru a-i lua acestuia puterea. Promite să nu-l dea de gol pe tânăr şi într-un final, blondina reuşeşte să-i împace pe cei doi, iar arhiducele Charles, cam tiran de felul său, acceptă în cele din urmă alegerile generale dorite de băiatul său. Elsie o cunoaşte şi pe Regina Mamă, care o invită să participe la încoronare şi la balul de după. Şi uite aşa, după toate astea, Charles se îndrăgosteşte de Elsie şi-i propune să plece cu el în Carpathia. Eu mă aşteptam ca ea să accepte, că dacă tot a fost filmul numai lapte şi miere până în punctul ăsta, de ce să nu fie până la final? Numai că ţeapă! Elsie rămâne să-şi îndeplinească obligaţiile contractuale la Club şi filmul se termină suspendat, dând de înţeles că cei doi s-ar putea totuşi reîntâlni după 18 luni, când fiecare va fi liber de orice obligaţii.

Povestea e după cum se poate vedea, una banală, chiar foarte! Ba mai are şi nişte goluri pe ‘ici, pe ‘colo, plus câteva scene trase de păr, care ar fi dat mai bine dacă erau scurtate. Dar contrar aşteptărilor mele, Marilyn Monroe e superbă, atât ca prezenţă fizică (rochia albă pe care o poartă pe toată durata filmului e minunată şi-i vine ca turnată, scoţându-i în evidenţă formele care au făcut-o faimoasă), dar mai ales ca interpretare: e atât de naturală şi senzuală, pur şi simplu electrizantă. Imaginea ei e singurul lucru cu care rămâi după ce-ai vazut „The Prince and the Showgirl”.

Doritorii pot vedea filmul online aici.

 

Parfum livresc

Missy, Regina României

Dacă e ceva ce reproşez sistemului de învăţământ românesc (cel puţin ăla de pe vremea mea, fără internet, google şi wikipedia – ioi, ce babă sunt!) este faptul că se bazează mult prea mult pe teorie, pe învăţarea mecanică, în loc să fie axat pe nevoile elevului şi dezvoltarea aptitudinilor şi talentelor acestuia. În mare, mi-a plăcut istoria, mai ales cea învăţată în şcoala generală. Bine, recunosc, mi-a plăcut mai mult proful. Domnul Dumitrescu (Dumnezeu să-l odihneacă!) era un bărbat înalt, bine făcut, cu statură impozantă şi o voce pătrunzătoare, care îşi păstrase trăsăturile frumoase din tinereţe şi care-i admonesta pe gălăgioşii din ultima bancă cu apelativul „spirite rele”. Ca să vedeţi ce coincidenţa, fusese şi profesorul de istorie al mamei mele. Mi-l amintesc ca pe un om calm, care nu a ridicat niciodată vocea la noi şi nici nu ne-a jignit, cum făceau alţi profesori (mai ales cea de matematică- „Parazitul” o poreclisem 😛 ). Era un om cult şi se vedea cu ochiul liber că-şi iubea materia şi meseria. Îmi plăcea că ne scria schiţele lecţiilor pe tablă, în timp ce le povestea. Eu întotdeauna am învăţat mai uşor după schiţe, cred că de asta încă îmi mai aduc aminte destul de multe date istorice.

Missy, Regina Romaniei- Guy GauthierCu toate astea, mi-ar fi plăcut ca lecţiile să fi fost mai interactive, mai atractive. Şi asta la toate materiile, nu doar la istorie. Să ni se fi cerut să ne expunem părerea despre cele învăţate, să argumentăm şi să comentăm, să fim ajutaţi să ne dezvoltăm o gândire logică şi simţul practic. Poate aşa aş fi aflat şi eu mult mai multe despre Regina Maria a României încă din şcoală, în loc să o descopăr pe această femeie minunată abia acum, la maturitate. După ce am văzut Balcicul, am simţit imboldul de a afla tot despre ea. Drept urmare, faptul că mi-am comandat „Missy, Regina României” de Guy Gauthier de pe librărie online a venit ca ceva normal. Mi-a fost teamă ca nu cumva cartea să fie doar o înşiruire de date istorice, dar imediat ce m-am apucat de citit, teama asta mi-a fost risipită. Într-adevăr, trebuie să recunosc că sunt destul de multe date, dar ele sunt absolut necesare pentru a înţelege desfăşurarea vieţii Reginei Maria, pentru a aşeza cumva, într-o ordine cronologică firească, toate cele trăite de aceasta. Şi credeţi-mă, multe a mai trăit femeia asta! Ce viaţă fantastică a avut, ce evenimente importante a trăit!

Cartea m-a ajutat să înţeleg foarte multe din istoria românilor, să fac legătura între frânturile pe care mi le aminteam eu, să aflu despre diverse nume sonore din politica acelor vremuri şi despre ce le-a determinat să acţioneze într-un anume fel sau altul. Tocmai de asta mi-a plăcut atât de mult, că nu se vorbeşte doar despre Regină, ci şi despre persoanele din anturajul ei, despre situaţiile politice. Ar ieşi un film minunat!

Abia acum, după ce am citit această carte, am înţeles de ce este considerată una din cele mai seducătoare personalităţi ale secolului al XX-lea, de ce a iubit-o poporul român atât de mult pe această nepoată a Reginei Victoria a Marii Britanii (ea a fost cea care a poreclit-o Missy)  şi cât de multe a făcut ea de fapt pentru români (deşi multe merite nu i-au fost recunoscute), ce rol a jucat în formarea României Mari. În plus, mi se pare că totul e scris în mod obiectiv, fără a o preaslăvi şi recunoscându-i-se greşelile, căci da, a avut şi din astea, că doar om a fost şi ea, nu? În concluzie, am făcut bine că am citit cartea asta înainte să mă apuc de „Capitole târzii din viaţa mea” şi vi le recomand cu căldură pe ambele (să ştiţi că au şi poze)! 😉

Propriu şi personal

În familie

i love my familyLecţiile pe care le reţinem cel mai bine, pentru că ni se întipăresc adânc în minte şi ni se încrustează în suflet, sunt cele învăţate în cel mai dur mod cu putinţă: pe propria piele adică! Nimic nu se compară cu experienţa personală. Una din aceste lecţii pe care am învăţat-o eu în ultimii ani este să nu mă las fermecată de un ambalaj strălucitor şi frumos colorat, să nu mă încred în oricine care mă ademeneşte cu cai troieni, zâmbete largi şi bune intenţii trâmbiţate în stânga şi-n dreapta. Cuvintele fără demonstraţie practică nu au nicio valoare. Asemeni respectului, încrederea mea mi-o câştigi, n-o primeşti de pomană ca pe-un colac cu colivă. Şi dacă ai batjocorit-o, nu aştepta să distrug eu definitiv podul, pleacă de bunăvoie, că eu oricum nu voi mai fi la fel şi nici nu te voi mai privi cu ochii de dinainte. Retina mea are memorie. Poate că îţi voi vorbi în continuare politicos, că aşa m-a educat mama, poate că vom mai construi o mică punte în locul podului de odinioară (ca să nu zic că n-am încercat), dar niciodată, niciodată nu o voi mai traversa. M-ai schimbat, ai rupt ceva în mine care nu va creşte niciodată la loc. E-n zadar să mai aştepţi la celălalt capăt. Voi sta mereu cu teama că în acea mână pe care o ţii la spate, aceeaşi cu care ai dinamitat podul, se va ivi deodată strălucind în soare şi dându-te de gol, lama cuţitului cu care vei tăia sfoara. Nu voi mai veni. Nu meriţi. Nici eu nu merit să-mi calci sufletul în picioare, să-mi tăvăleşti inima-n noroi şi să simt inundându-mă în valuri gustul amar al dezamăgirii.

Am însă certitudinea că, pentru a contrabalansa cumva cele spuse anterior şi a crea un echilibru, există pe lumea asta persoane în care pot avea încredere totală şi de la care nu pot aştepta altceva decât binele: familia mea, şi în special mama. Ea râde, dar eu vorbesc foarte serios când îi spun că e aşezată pe un piedestal înalt în inima mea, la care nu va ajunge vreodată nimeni altcineva. Ştiu că orice (mi) s-ar întâmpla, ea va fi acolo, oferindu-mi sprijin şi dragoste necondiţionată. Ştiu că mama nu mă va trăda şi dezamăgi niciodată, că atât cât va trăi nu voi fi niciodată singură, că o voi avea mereu pe ea care să mă vegheze, să mă sfătuiască sincer, să mă consoleze, că de ea nu va trebui să mă feresc vreodată sau să stau cu grija că mă va răni trădându-mi încrederea. Ea e prietena mea perfectă. Continui să o laud pentru că mama este o femeie, dar mai ales o mamă minunată. Şi nu, contrar părerilor unora, nu toate mamele sunt aşa, deşi ar trebui. Am întâlnit femei, mame ale unor colege de liceu, care îşi puneau propriile nevoi în faţa celor ale copiilor, pe sistemul „Lasă că se descurcă ea fiică-mea, nu contează prin ce mijloace!”. Ca să nu mai vorbim de cele denaturate care-şi aruncă pruncii la ghena de gunoi, că astea sunt monştri, nu mame.

Mi-am amintit de toate astea când ieri am primit pachet de acasă (un ditamai pachetul, greu ca pietrele de moară, de s-a cocoşat Al meu Ca Bradul cărându-l) cu de toate de-ale gurii, pregătite cu multă dragoste şi pricepere de mâinile magice ale mamei. Şi m-am simţit mândră, fericită şi recunoscătoare că am o familie minunată, care mă iubeşte şi ar face orice să-mi fie bine! Asta este una din acele lecţii învăţate pe propria piele: orice ar fi, cu oricine şi oriunde te-ai afla, familia e sfântă şi trebuie preţuită!

Din gura altora, Povestioara de vineri

Povestea bunicului caruia nu-i placeau prajiturile

Era odata un bunic in varsta care asista la petrecerea de nunta a celei mai mici nepoate a lui. Era fericit, senin si calm in fata acelui spectacol minunat al intregii familii reunite. Bucuria lor, fericirea tuturor raspandea o emotie suava. Cat de frumoasa era nepotica lui in rochia aceea alba minunata! Radea din tot sufletul in timp ce taia impreuna cu sotul ei, monumentalul tort de caramel si ciocolata.

victorian wedding cakeCand tanara lua si farfuria bunicului, ii spuse:

– Hai, bunicutule, gusta din tortul acesta atat de bun!

– Nu, da-l mai departe, ii spuse mama ei, mereu atenta, stii doar ca bunicului nu-i plac dulciurile. A urmat apoi un moment de liniste si dintr-o data se auzi vocea vesela a bunicului:

– Ba da, imi plac prajiturile! Vreau sa primesc felia aceea mare si frumoasa!

Fiica lui il privea surprinsa:

– Cum adica, iti plac prajiturile? Dar eu stiu ca nu ti-au placut niciodata! Eu, fiica ta, am cincizeci de ani si nu te-am vazut niciodata in viata mea mancand prajituri…

– Da, niciodata in viata ta… dar nu in viata mea! Adevarul e ca imi plac prajiturile! Intotdeauna mi-au placut… Doar ca noi eram atat de saraci atunci cand tu si fratele tau erati mici, mai tii minte?… Mama voastra nu putea sa cumpere prajituri, decat foarte rar, doar duminicile cand era o sarbatoare mare. Lua cate una pentru fiecare dintre noi, dar eu, cand iti vedeam ochisorii, cand veneai sa te asezi pe genunchii mei si devorai cu atata placere prajitura, atunci placerea mea era sa-ti pastrez tie si prajitura mea si ma bucuram apoi sa te vad manacand inca una. Si spuneam mereu, pentru ca tu sa fii si mai fericita: “Haide, mananca fetita mea, mie nu-mi plac prajiturile!”

Povestind toate acestea, batranul suradea cu blandete, clatinand usor din cap. Mai adauga apoi razand cu pofta:

-Astazi e sarbatoare, fiica mea, haide, da-mi o felie de tort! Vezi ca o s-o scapi pe jos, daca mai tremuri asa! Ti-e frig sau ai emotii pentru ca se casatoreste fiica ta?

Uneori se intampla ca darurile oferite de viata sa fie recunoscute abia dupa ani si ani de zile.

Jacques Salome