Pentru mine anul ăsta se anunţă a fi unul fructuos din punct de vedere livresc. Mi-a revenit pofta de citit, şi chiar mai aprigă decât mă aşteptam. Iar lucrul ăsta nu poate decât să mă bucure. Dacă tot nu dorm nopţile, ar fi chiar păcat să nu folosesc acest timp în folosul meu, nu?
Ei bine, în week-end am terminat faimoasa carte a scriitorului american J. D. Salinger „De veghe în lanul de secară”, apărută în 1951. La vremea aceea, a iscat mari controverse din cauza limbajului vulgar folosit de personajul principal, a părerilor liber exprimate despre sex şi a comportamentului său antisocial. Şi cu toate astea, sau poate tocmai datorită lor, romanul i-a adus autorului consacrarea, continuând să fie foarte popular şi-n zilele noastre (unii chiar îl consideră cartea de căpătâi a oricărui adolescent).
Acţiunea propriu-zisă a cărţii se desfăşoară pe parcursul a numai două-trei zile şi este relatată la persoana întâi de către personajul principal, un adolescent de 17 ani pe nume Holden Caulfield, care povesteşte cele întâmplate cu un an în urmă. Deşi nu e clar specificat, înţelegem că in momentul povestirii, acesta se află într-un sanatoriu pentru tratarea tuberculozei de lângă Hollywood. Adresându-se direct cititorului, Holden redă „întâmplările demente pe care le-a trăit în preajma Crăciunului, înainte să ajungă la capătul puterilor şi să fie nevoit să vină aici să se potolească”, amintindu-şi în acelaşi timp şi alte întâmplări din viaţa sa. Dacă nu mă înşel, e ceea ce se cheamă povestire în ramă sau povestire în povestire (parcă aşa ne învăţase profa de română din generală).
Exmatriculat din nou, de data aceasta de la Pencey Prep, o şcoală cu pretenţii din Pennsylvania, pentru că picase la patru din cele cinci materii, Holden decide sâmbătă seara să ia trenul spre New York şi să stea la hotel până miercuri, când începea de drept vacanţa şi părinţii îl aşteptau acasă. Şi-n tot acest timp, umblă aiurea, întâlneşte diverse persoane, îşi face tot felul de planuri, îşi imaginează scenarii şi se hotărăşte să fugă în lume pentru a nu-şi înfrunta părinţii.
Au fost momente când m-a enervat teribil Holden ăsta. E un veşnic nemulţumit, totul îl plictiseşte, nimic nu-i convine, nimeni nu e pe placul lui, nu-i scapă niciun defect al celorlalţi, bea exagerat, fumează întruna, se gândeşte numai la sex, are un limbaj trivial (în vocabularul său abundă cuvinte ca „infect”, „împuţit”, „păcătos”, „cretin”, „nenorocit”), atitudinea lui faţă de cei din jur lasă mult de dorit, e mincinos, cinic şi misogin. Au fost şi momente când chiar m-au amuzat scenariile create de imaginaţia sa debordantă (ba chiar mi-au amintit de mine la adolescenţă), m-au încântat replicile sale sarcastice, modul simplu, direct şi sincer de a povesti, precum şi momente când m-a înduioşat prin generozitatea de care dă dovadă, prin dragostea imensa pe care i-o poartă surorii sale mai mici, Phoebe şi căldura şi respectul cu care vorbeşte de fratele său Allie, mort de leucemie.
Dar cel mai mult şi mai mult mi-a stârnit compasiune. E doar un puşti debusolat, prins între două lumi, vârsta inocentă a copilăriei şi cea dificilă a maturităţii, de unde şi frustrarea şi inadaptarea lui. Pendulează între extreme, e incapabil să relaţioneze cu ceilalţi, dar simte constant nevoia de a avea prieteni cu care să discute; urăşte snobismul şi prefăcătoria, dar el însuşi se declară „cel mai mare mincinos”; îşi aminteşte cu melancolie de copilărie, dar se consideră matur; e inteligent, dar pică la aproape toate materiile; e raţional, dar acţionează la primul impuls; e obsedat de sex, dar e incapabil să întreţină relaţii sexuale cu prostituata de la hotel; nu comunică bine cu părinţii, dar nici nu vrea să-i vadă dezamăgiţi; e pueril când tot încearcă să afle ce se întâmplă cu raţele din Central Park când îngheaţă apa, dar denotă responsabilitate când are grijă de surioara sa. Ea e cea care îl convinge să se întoarcă acasă, să dea ochii cu părinţii şi să-şi asume răspunderea pentru eşecul scolar. Holden devine conştient că plecarea lui, mai ales după ce pierduse deja un frate, o va afecta teribil pe Phoebe şi dă astfel dovadă de maturitate. Iar pe mine m-a făcut să-l îndrăgesc.
Părerea mea e că Holden e un inadaptat cu inima mare şi suflet chinuit. El cu gura lui spune întruna că se simte „îngrozitor de singur şi trist”. Şi mai cred că moartea fratelui său Allie l-a afectat mult mai mult decât lasă el să se vadă, de unde şi psihicul său labil. Nu degeaba fantezia lui e să stea de veghe într-un lan de secară, la marginea unei prăpastii ameţitoare şi să prindă copiii, ca să nu cadă în ea. Asta spune totul. Şi acum v-aţi prins de unde vine titlul cărţii! 🙂
În concluzie, cartea mi-a plăcut cât de cât, dar nu m-a dat pe spate, mai ales că nu suport finalurile bruşte, tăiate ca din topor. Îmi pare rău însă că nu am citit-o în adolescenţă, sunt curioasă cu ce ochi l-aş fi privit atunci pe Holden?! Poate m-ar fi încântat mai mult, poate m-aş fi regăsit mai mult în trăirile sale.
Dacă ce v-am povestit v-a convins să o citiţi, puteţi comanda „De veghe în lanul de secară” de pe librarie online. Eu zic că nu trebuie ratată, cred că e una din acele cărţi ce merită a fi citite într-o viaţă de om!
Apreciază:
Apreciere Încarc...
Încep să cred că anul 2012 reprezintă într-adevăr sfârşitul lumii… pentru miorlăitoarele mele. După ce Tomiţă a dispărut pur şi simplu de acasă, iar Bobiţă şi Vania au murit la o zi diferenţă, m-a anunţat mama ieri că încă una şi-a făcut de petrecanie (parcă am fi în „10 negri mititei” de Agatha Christie). Tocmai Nora, cea mai mică dintre toţi (avea doar 6 luni), cea mai pufoasă, mai dulce, mai agitată şi mai zurlie mâţă, preferata fratelui meu, s-a gândit să-şi încerce puterile cu maşinile de pe stradă şi… a pierdut. Evident! Iar acum, Fabi, căţelul mamei, a rămas fără partenera lui de joacă si somn.
Şiraguri de gânduri 