Din ’99 de când ai mei au vândut apartamentul şi s-au mutat la casă, cred că ne-au bătătorit curtea o târlă de miorlăitoare. Să tot fie vreo 30… Poate vă întrebaţi ce s-a ales de ele?! Ei bine, cauzele dispariţiei lor sunt 2 mari şi late: ba ni le-au furat (mai ales pe cele de rasă, birmanezele), ba şi-au măsurat puterile cu maşinile de pe stradă… -şi-au pierdut, evident!- iar acum torc cu sufletul împăcat în Raiul Pisicesc (sau cel puţin aşa îmi place mie să cred)!
Toţi din familie suntem înnebuniţi după câini şi pisici. Dar ce spun eu aici? Nu doar miorlăitoare şi lătrătoare, ci şi iepuraşi, ieduţi, găini, porumbei, toate ni-s dragi în egală măsură (deşi în afară de găini, nu deţinem). Toţi vecinii se miră ce găini blânde avem, cum se ţin ele după noi prin curte ca să le mângâiem. Şi apoi să-l fi văzut pe Michi cum avea griijă de puişorii scoşi la clocitoare sau de pisicuţii abia veniţi pe lume şi renegaţi de mama lor. Cred că cel mai mult îmi lipseşte aici în Bucureşti un animăluţ care să-mi umple casa cu veselie. Dar deşi de multe ori am fost tentaţi să ne luăm un căţeluş sau un pisicuţ, am renunţat la idee cu gândul că ar fi un chin pentru el să stea singur toata ziua, închis în casă între 4 pereţi.
De câte ori vorbesc cu ai mei la telefon, nu există discuţie fără să-mi povestească ce jucărie a mai ros Fabi, bichonul mamei sau ce au mai spart pisicile şi cum s-au făcut ele cât malu’, după cum le e obiceiul iarna! Dar ieri tati a trebuit să-mi dea o veste mai mult decât tristă: Bobiţă, motanul preferat al mamei, cel cu pata neagră pe botic, a murit! Se pare că ceva sau cineva l-a lovit şi a făcut hemoragie internă. S-a stins spre dimineaţă, după o noapte îngrozitor de lungă de chinuri şi plânsete (atât ale lui, cât şi ale mamei). Mi-au dat lacrimile instantaneu.
Azi mă sună ai mei din nou. Lucru care mi s-a părut ciudat, nu pentru că nu ne-ar sta în fire să vorbim atât de des la telefon, ci fiindcă am avut eu o presimţire că ceva nu e-n regulă. Şi ca de fiecare dată când mă încearcă aşa ceva, am avut dreptate, deşi nu mi-aş fi dorit: Vania, motanul meu, cel mai tigrat, mai gras, mai pofticios şi mai puturos motani din câţi există, a murit azi dimineaţă. L-a călcat maşina. Şi dă-i jelit din nou!
Mami se jură, ca de fiecare dată când ne mai dispare o pisică dragă, că nu-i mai trebuie picior de mâţ prin curte. Că-i creşte cu drag şi se ataşează de ei, iar apoi suferă îngrozitor de fiecare dată când se mai duce unul. Dar când Biţa, cea mai bătrână pisică a noastră (are vreo 5 ani) o păcăleşte pe mami şi intră mai devreme în călduri sau nu-şi fac efectul anticoncepţionalele (dap, există aşa ceva şi pentru pisici) şi vine acasă cu burta la gură, mami uită ce şi-a promis şi-n scurt timp vedem prin curte mini-miorlăitoare investigând cu paşi nesiguri şi coada-antenă fiecare cotlon. 😛 Bucuria mea şi a fratelui meu!
Şi totuşi, cum ne întrebam azi eu şi mami, mai mult retoric, vom avea vreodată şi noi o pisică atât de norocoasă încât să rupă blestemul şi să moară de bătrâneţe?
Şiraguri de gânduri 