Crapa pietrele

„Criogenia salveaza Romania!” spunea un cantec de prin ’99 al celor de la Taxi. Insa gerul naprasnic din ultimul timp nu a adus salvarea, ci moartea a 13 oameni, maini si picioare rupte, marirea consumului de gaze si facturi umflate, tevi sparte si privarea de agent termic si apa calda a mii de locuinte. Iar prognoza meteo nu e deloc incurajatoare: codul portocaliu de temperaturi scazute tine pana vineri, ba se mai anunta si ninsori cat de curand. Noaptea trecuta au fost -32 grade la Intorsura Buzaului. Ce veselie!

Freezing coldSi in congelatorul asta in care ne aflam, cand mie imi ingheata degetele de la picioare desi am 2 perechi de sosete si cizme imblanite si-mi dau lacrimile instantaneu in momentul in care am iesit din scara blocului, mi se lipesc narile  si nici nu-mi mai simt nasul, ce-mi vad ochii dimineata devreme? Reprezentante ale sexului frumos pe tocuri cui, fara manusi, fulare sau caciuli care sa le protejeze de frig, cu gecute pana in talie care lasa la vedere spatele gol in momentul in care ridica un pic mana. Nu zic, oi fi eu friguroasa de fel, dar zau mai fetelor, chiar asa? Voi nu aveti ovare? Nu va dor rinichii? Nu faceti rosu in gat? Nu va ingheata toate cele? Cum Doamne iarta-ma, va tineti pe tocurile alea cui cand trotuarele sunt adevarate patinoare?

Bine zicea bunica: „Fudulia-i lucru mare…”

2 în 2 zile

Din ’99 de când ai mei au vândut apartamentul şi s-au mutat la casă, cred că ne-au bătătorit curtea o târlă de miorlăitoare. Să tot fie vreo 30… Poate vă întrebaţi ce s-a ales de ele?! Ei bine, cauzele dispariţiei lor sunt 2 mari şi late: ba ni le-au furat (mai ales pe cele de rasă, birmanezele), ba şi-au măsurat puterile cu maşinile de pe stradă… -şi-au pierdut, evident!- iar acum torc cu sufletul împăcat în Raiul Pisicesc (sau cel puţin aşa îmi place mie să cred)!

Toţi din familie suntem înnebuniţi după câini şi pisici. Dar ce spun eu aici? Nu doar miorlăitoare şi lătrătoare, ci şi iepuraşi, ieduţi, găini, porumbei, toate ni-s dragi în egală măsură (deşi în afară de găini, nu deţinem). Toţi vecinii se miră ce găini blânde avem, cum se ţin ele după noi prin curte ca să le mângâiem. Şi apoi să-l fi văzut pe Michi cum avea griijă de puişorii scoşi la clocitoare sau de pisicuţii abia veniţi pe lume şi renegaţi de mama lor. Cred că cel mai mult îmi lipseşte aici în Bucureşti un animăluţ care să-mi umple casa cu veselie. Dar deşi de multe ori am fost tentaţi să ne luăm un căţeluş sau un pisicuţ, am renunţat la idee cu gândul că ar fi un chin pentru el să stea singur toata ziua, închis în casă între 4 pereţi.

De câte ori vorbesc cu ai mei la telefon, nu există discuţie fără să-mi povestească ce jucărie a mai ros Fabi, bichonul mamei sau ce au mai spart pisicile şi cum s-au făcut ele cât malu’, după cum le e obiceiul iarna! Dar ieri tati a trebuit să-mi dea o veste mai mult decât tristă: Bobiţă, motanul preferat al mamei, cel cu pata neagră pe botic, a murit! Se pare că ceva sau cineva l-a lovit şi a făcut hemoragie internă. S-a stins spre dimineaţă, după o noapte îngrozitor de lungă de chinuri şi plânsete (atât ale lui, cât şi ale mamei). Mi-au dat lacrimile instantaneu.

Bobita

Azi mă sună ai mei din nou. Lucru care mi s-a părut ciudat, nu pentru că nu ne-ar sta în fire să vorbim atât de des la telefon, ci fiindcă am avut eu o presimţire că ceva nu e-n regulă. Şi ca de fiecare dată când mă încearcă aşa ceva, am avut dreptate, deşi nu mi-aş fi dorit: Vania, motanul meu, cel mai tigrat, mai gras, mai pofticios şi mai puturos motani din câţi există, a murit azi dimineaţă. L-a călcat maşina. Şi dă-i jelit din nou!

Vania

Mami se jură, ca de fiecare dată când ne mai dispare o pisică dragă, că nu-i mai trebuie picior de mâţ prin curte. Că-i creşte cu drag şi se ataşează de ei, iar apoi suferă îngrozitor de fiecare dată când se mai duce unul. Dar când Biţa, cea mai bătrână pisică a noastră (are vreo 5 ani) o păcăleşte pe mami şi intră mai devreme în călduri sau nu-şi fac efectul anticoncepţionalele (dap, există aşa ceva şi pentru pisici) şi vine acasă cu burta la gură, mami uită ce şi-a promis şi-n scurt timp vedem prin curte mini-miorlăitoare investigând cu paşi nesiguri şi coada-antenă fiecare cotlon. 😛 Bucuria mea şi a fratelui meu!

Şi totuşi, cum ne întrebam azi eu şi mami, mai mult retoric, vom avea vreodată şi noi o pisică atât de norocoasă încât să rupă blestemul şi să moară de bătrâneţe?

Puterea propriului exemplu

Astazi soarele rasare linistit dupa o noapte agitata pe mare. Valurile nervoase s-au repezit catre tarm, parca hotarate sa scoata totul la suprafata.

Atunci cand furtuna se potoli, la fel de repede precum se si pornise, apa se domoli si se retrase. Acum plaja era o imensa intindere de noroi unde se zvarcoleau in agonie mii si mii de stele marine. Erau atat de multe incat plaja parea ca devenise rozalie.

Stelutele de mare erau aproape nemiscate. Trageau sa moara.

In multime, tinut de mana de tatal sau, era si un copil care privea cu ochii plini de tristete micutele stele de mare. Cu totii se uitau si nimeni nu facea nimic. Dintr-o data, copilul lasa mana tatalui sau, isi scoase incaltamintea si fugi pe plaja. Se apleca si culese cu manutele sale trei stelute de mare. Apoi, luand-o la fuga, le duse in apa. Dupa aceea, se intoarse inapoi si repeta operatiunea. De pe parapet, un om striga spre el:

– Dar ce faci, baiete?

– Arunc in apa stelele de mare. Altfel vor muri toate pe plaja, raspunse copilul fara a se opri din fuga.

– Dar pe plaja asta sunt mii si mii de stele de mare: cu siguranþa nu ai sa poti sa le salvezi pe toate. Sunt prea multe, mai striga barbatul. Ca sa nu mai spunem ca la fel se intampla pe sute de alte plaje de-a lungul coastei! Nu poti schimba lucrurile!

Copilul zambi, se apleca iar si mai culese o stea de mare si, aruncand-o in apa raspunse:

– Iata ca am schimbat lucrurile pentru aceasta.

Barbatul ramase o clipa mut, apoi se apleca, isi scoase pantofii si sosetele si cobori si el pe plaja. Incepu sa adune stele de mare si sa le arunce in apa. O clipa mai tarziu coborara inca doua fete si astfel erau deja patru persoane care aruncau stele marine in apa. Dupa alte cateva minute erau cincizeci, apoi o suta, doua sute, mii de persoane care aruncau stele de mare in apa.

Si astfel au fost salvate toate.

Bruno Ferrero

Ninge ca-ntr-un spatiu aberant

Eh, cei care va plangeati ca nu am avut parte de zapada iarna asta, luati de va saturati acum! Nu era de ajuns ca a nins necontenit timp de 2 zile, trebuia sa si viscoleasca. Apoi urmeaza, logic si normal, gerul si inghetul, ca sa fie meniul complet! Sa vedeti  patinoar pe strazile si trotuarele din Bucuresti! Pentru ca autoritatile au fost luate prin surprindere din nou, pentru al nu stiu catelea an consecutiv! Tipic romanesc!

Ma, eu iubesc iarna… in fotografii, in filme sau de la fereastra, lipita de soba ori de sub plapuma, din pat! Nu cand trebuie sa plec de acasa dimineata la 7 fara ceva, sa ma transform in om de zapada asteptand troleul, sa ma zboare vantul (desi nu pot spune despre mine ca sunt cantitate neglijabila), sa-mi inghete picioarele sau sa merg incordata ca sa nu alunec pe gheata de pe trotuare! Nu am fost niciodata pacienta la ortopedie si nici nu-mi doresc sa ajung! Nici macar de dragul vreunui medic inalt si brunet! 😛

Nici cand eram mica iarna nu prea ma incanta cine stie ce. Nu-mi aduc aminte sa fi fost innebunita sa zbor cu sania pe derdelus, bataile cu bulgari nu-mi placeau (prea ma alegeam cu vanatai), iar cand ieseam de la scoala, nu stiam cum sa ma ascund mai bine sa nu-mi iau o frecare sanatoasa cu zapada din partea baietilor! Urasc iarna, frigul, gerul, gheata, viscolul, dar tiroida mea e si mai inversunata! Cum dau de putin frig, parca ma stranguleaza niste maini invizibile, ma sufoca si ma irita maxim nodul in gat pe care-l simt incontinuu! Clar, eu si iarna nu ne avem pe bune!

Si ca sa fie treaba treaba, nici bine n-a inceput anul ca mi-am si facut praf una din rezolutiile pentru 2012. Grija am avut de mine, dar socoteala de acasa nu se potriveste cu cea din targ, deci criza de rinichi de week-endul trecut m-a dat peste cap rau de tot. Si de atunci nu sunt in apele mele, iar frigul asta nu ma ajuta absolut deloc.

Hotarat lucru, cand cresc mare, vreau sa traiesc intr-o tara cu mult soare! Ca tot e azi Ziua Nationala a Australiei!

Tocăniţă internautică (10)

Salutare gurmanzi mărgelaţi şi bine-aţi (re)venit în bucătăria Şiragurilor! În tocăniţa virtuală de azi avem un mix de ingrediente alese pe sprânceană, pe placul fiecăruia dintre voi.

Pentru cei care nu pierdeţi niciun episod din „Tehnici esenţiale de supravieţuire”, un articol despre recordurile lui Bear Grylls.

Pentru cei care vreţi să vă redecoraţi casa şi galbenul vă face cu ochiul, articolul ăsta vă va servi drept sursă de inspiraţie cu siguranţă. Hmm, mi-ar plăcea şi mie o bucătărie în culoarea soarelui!

Pentru cele dintre voi care aveţi programată o şedinţă foto în curând, iată care sunt fondurile de ten potrivite acestei ocazii!

Pentru cei care iubiţi cărţile şi librăriile, un videoclip tare simpatic. Ahaaa, deci aşa petrec cărţile noaptea, când nu le vede nimeni!

Aşadar, poftă bună şi digestie uşoară! 😉

Inclestarea regilor

„Acolo unde cad zăpezi şi bat vânturi albe, lupul singuratic moare, dar haita supravieţuieşte.”

„Sunt un lup străvechi şi s-a isprăvit cu dinţii de lemn.”

 Inca putin si termin o carte la care ma chinui de la finele lui noiembrie, anume Inclestarea regilor de George R. R. Martin, al doilea volum din saga fantasy „Cantec de gheata si foc”, comandata de la o librarie online.  Am zis ca ma chinui nu pentru ca volumul in sine ar fi o corvoada, greu de citit si la fel de greu de digerat, ci fiindca toate sarbatorile de iarna si evenimentele din ultimul timp mi-au ingreunat misiunea. Dar nu mai am mult, cateva pagini si gata! Yeeey! 😉
Ah, si cartea chiar imi place!

Băiatul, fata şi cd-urile

Era odată un băiat născut cu o gravă maladie. O maladie pentru care nu exista un leac. Avea 17 ani, dar putea muri în orice moment. Trăia în casa lui, sub asistenţa permanentă a mamei sale. Obosit de atâta stat în casă, a decis să iasă măcar o dată. Ceruse permisiunea mamei sale şi ea a acceptat.

Mergând prin cartierul său, se uita pe la magazine. Trecând pe lângă un magazin de muzică, privi prin vitrină şi observă prezenţa unei tinere fete de vârsta lui. A fost dragoste la prima vedere. Deschise uşa şi intră, privind la nimic altceva decât la fată. Apropiindu-se încet, sosi la tejgheaua unde era fata. Ea îl privi şi îi spuse surâzând:

-Pot să te ajut?

În timpul acesta, el gândea că acela era cel mai frumos zâmbet pe care l-a văzut în viaţa sa. Simţea impulsul de a o săruta. Bâlbâindu-se îi spuse:

-Da… hmm… umm… Mi-ar plăcea să cumpăr un cd.

Şi fără să se gândească, prinse primul cd pe care îl văzu şi-i dădu banii.

-Vrei să ţi-l împachetez? întrebă fata zâmbind din nou.

El îi răspunse fâstâcit că da şi fata merse în magazie, în scurt timp întorcându-se cu pachetul. Băiatul îl luă şi plecă vesel spre casă.

Şi din acea zi, el mergea la magazinul de muzică în fiecare zi să cumpere un cd. Fata îl împacheta mereu, iar el se întorcea acasă şi îl băga în sertar. Era prea timid pentru a o invita în oraş. De câte ori încerca, se pierdea cu firea şi nu reuşea niciodată. Mama lui, care aflase în cele din urmă de această situaţie, îl încurajă să încerce.

Aşa că într-o zi, tânărul îşi luă inima în dinţi şi se duse la magazin. Ca în toate celelalte zile, îşi cumpără un cd şi ca întotdeauna ea îl împachetă. În momentul în care fata era distrată, băiatul puse repede o foaie cu numărul lui de telefon pe tejghea, apoi ieşi în fugă din magazin.

Dringggggggg!!!! Mama băiatului răspunse la telefon. „Alo?” Era fata ce întreba de fiul ei. Mama îndurerată a început să plângă în timp ce zicea:

-Nu ştii?… A murit ieri! A urmat apoi o tăcere îndelungată întreruptă de plânsul mamei.

Mai târziu, femeia a intrat în camera fiului pentru a şi-l aminti, uitându-se prin lucrurile lui. A deschis sertarul şi cu mare suprindere a găsit un munte de cd-uri împachetate. Nu era nici măcar unul deschis. A cuprins-o curiozitatea, văzând atâtea. A luat un cd şi s-a aşezat pe pat, când un bilet a căzut în timp ce-l despacheta. Mama l-a ridicat şi a citit ce scria: „Eşti frumos! Ai vrea să ieşi cu mine? Te iubesc… Sofia.” Emoţionată, a deschis şi alte cd-uri şi a găsit alte bilete. Pe toate scria acelaşi lucru.

MORALA: Asta e viaţa. Nu aştepta prea mult pentru a-i spune cuiva special ceea ce simţi. Spune-i astăzi, că mâine ar putea fi prea târziu!

Tocăniţă internautică (9)

Salutare iubitori de tocăniţe virtuale! Hai, intraţi, mâncarea e gata, am pus deja în farfurii să se răcească. Nu aş vrea Doamne fereşte să vă ardeţi limbile şi să mă înjuraţi de mama focului! Dar ce gustoasă e tocăniţa de azi, am folosit numai ingrediente unul şi unul. Iată-le:

  • Un articol despre cum a luat naştere celebrul cuplu comic Stan şi Bran.
  • Visaţi la un altfel de acvariu, cu peşti care nu vor mancare şi nici nu trebuie să le schimbi apa? Iată alternativa!

Hai mărgelaţilor, treceţi la masă! Poftă bună şi digestie uşoară!

Smile – partea a II-a

Pentru că de cele mai multe ori ce e pierdut, pierdut rămâne, nici primul meu buletin de bucureşteancă şi femeie măritată nu şi-a mai găsit calea către casă. Între noi fie vorba, cred că era cam prostuţ şi zăpăcit din fire, că doar s-a pierdut prin zonă, nu la dracu’-n praştie! Şi tocmai de Ziua Naţională, ca să nu uit să-i comemorez dispariţia în fiecare an!

Se zice că pentru orice există înlocuitor pe lumea asta. La fel a fost şi pentru Buletinul the first, cel mai super-extra-ultra-mega-califragilistic din câte am avut în viaţa mea (să tot fi fost vreo 5), pentru că era buletin de capitală, măăăăă! Acum când mă gândesc ce faţă de ghionoaie virusată aveam impregnată pe plasticul lui, zic merci că nu mai trebuie să defilez cu el! Dar mai ales, sunt super bucuroasă că azi l-am adus de la maternitate (adică secţia de poliţie nr. 19) pe bebelul cel nou, Buletinul the second! Yeeey, mi-am regăsit identitatea în faţa legii şi a statului român! Şi ce gagică faină par în poza asta! Părul e aranjat perfect, nu mi se văd pe nas urmele de la ochelari, machiajul dă bine, doar gulerul cămăşii albastre e puţin strâmb, dar nu-i bai, o să zic că mă dau originală!

Al Meu Ca Bradul m-a avertizat deja că dacă-l mai pierd şi pe ăsta, ciuciu altul! Şi ce, chiar vrea să-l cred? 😛

Prima ninsoare din iarna asta

În sfârşit pot spune că am avut şi eu parte de prima ninsoare a iernii ăsteia. Sincer aş fi preferat să văd fulgii ăştia mari şi deşi de Crăciun sau Revelion, dar iernile nu mai sunt deloc ca atunci când eram eu mică şi stăteam la bunici. Oricum, m-am bucurat de ei atât cât am putut, pentru că a început să ningă brusc, în timp ce noi ne pregăteam să plecăm spre Bucureşti şi căram de zor bagajele la maşină. Mama mi-a zis apoi la telefon că ninsoarea a încetat la scurt timp după plecarea noastră, la fel de brusc precum începuse, când a ieşit soarele şi a topit tot stratul de zăpadă şi-aşa foarte subţire ce se aşternuse.

Fiind băiet păduri cutreieram…

…deşi la ce se întâmplă azi, 15 ianuarie 2012, la 162 de ani de la naşterea lui Eminescu, mai potrivit ar fi fost un titlu de genul „Ce-ţi doresc eu ţie, dulce Românie”. Din păcate, halul în care au degenerat protestele nu cred să aducă ceva bun!