Propriu şi personal

Ultima zi de vară…

…întâia zi post-vacanţă… şi încă una zgâlţâită pentru stomacul mărgelat… Pentru cei care cunoaşteţi starea drumului Drăgăşani-Vedea-Bucureşti, nu e nimic nou ceea ce scriu eu aici. Ceilalţi imaginaţi-vă o mână uriaşă epilând asfaltul precum o femeie ce smulge benzile de ceară de pe picioare şi rezultatul e că acum se circulă direct pe beton, care numai fin nu e. Şi dacă mai ai şi inspiraţia să te aşezi pe scaunele din fundul microbuzului, adică exact pe roată, aşa cum singură s-a condamnat azi o Mărgea adormită, trezită mult prea devreme la 5 dimineaţă, ei bine, atunci ori eşti un pic sadic, ori stomacului tău îi plac sporturile extreme. Al meu a făcut azi şi sărituri cu prăjina, şi gimnastică la sol, şi cal cu mânere, şi 100 metri garduri, dar mai ales bungee jumping până în gât şi înapoi. O mare bucurie…  Ca să nu mai spun că sunt convinsă 100% că azi s-au găsit să iasă pe străzi toţi, dar absolut TOŢI şoferii cu permisele luate pe neve. Nici nu vreau să număr de câte ori mi-am luat zborul de pe scaun. Şi tot pe atâtea ori am şuierat printre dinţi înjurături nu foarte demne de o doamnă (care mi-s).

Cu toate că nu-mi dădea inima ghes deloc să mă întorc în Bucureşti, am alergat toata ziua de nebună cu treburi administrative prin oraş şi brusc m-a lovit: „Ce dor mi-era de Bucureşti!”. Am rămas nemişcată o clipă, căutând uimită vocea care a rostit aceste cuvinte. Nu a trebuit să caut mult, era vocea din capul meu blond. Dap, câteodată Mărgeluţa mai aude voci care-i spun ce trebuie să facă, cum şi când, şi care au curajul să spună lucrurilor pe nume, să scuipe cuvinte pe care Mărgeluţa nu le-ar rosti nici în ruptul capului! Se pare că abia acum, la un an şi ceva de la marea mutare în capitală, începe Mărgeaua să simtă cu adevărat Bucureştiul! În curând îi va putea schimba numele în  „acasă”. Curând…

Tot azi am realizat cât dor mi-a fost de noii mei prieteni de aici, şi lor de mine! E un sentiment extraordinar să ştii că există persoane cărora le lipseşti şi aşteaptă cu sufletul la gură să te întorci!

Şi tot azi, ca un fel de cireaşă pe tort, un „te iubesc” din partea unei persoane foarte dragi mie si care e plecată pe meleaguri străine, m-a înmuiat atât de rău (sau bine) că m-a făcut să-mi curgă lacrimile şiroaie. De când nu mai auzisem cuvintele astea din gura ei! M-au întors în acei ani frumoşi şi rebeli ai adolescenţei!

Concluzie: Cred că trebuie să notez ziua asta în calendar…

Reclame
Din gura altora, Povestioara de vineri

Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi

Când un om reuşeşte să facă ceva ce i-a solicitat mult efort, în el începe să lucreze trufia. Cel ce slăbeşte se uită cu dispreţ la graşi, iar cel ce s-a lăsat de fumat răsuceşte nasul dispreţuitor când altul se bălăceşte, încă, în viciul său. Dacă unul îşi reprimă cu sîrg sexualitatea, se uită cu dispreţ şi cu trufie către păcătosul care se căzneşte să scape de păcat, dar instinctual, i-o ia înainte!

Ceea ce reuşim ne poate spurca mai ceva decît păcatul însuşi. Ceea ce obţinem se poate să ne dea peste cap reperele emoţionale în aşa manieră, încât ne umple sufletul de venin. Banii care vin spre noi ne pot face aroganţi şi zgârciţi, cum succesul ne poate răsturna în abisul înfricoşător al patimilor sufleteşti. Drumul către iubire se îngustează când ne uităm spre ceilalţi de la înălţimea vulturilor aflaţi în zbor. Blândeţea inimii se usucă pe vrejii de dispreţ, de ură şi de trufie, dacă sufletul nu este pregătit să primească reuşita sa cu modestia şi graţia unei flori. Tot ce reuşim pentru noi şi ne aduce energie este menit a se întoarce către aceia ce se zbat, încă, în suferinţă şi-n păcat.

Ochii noştri nu sunt concepuţi pentru dispreţ, ci pentru a exprima cu ei chipul iubirii ce se căzneşte să iasă din sufletele noastre. Succesele nu ne sunt date spre a ne înfoia în pene ca în mantiile statuilor, ci pentru a le transforma în dragoste, în dezvoltare şi în dăruire pentru cei din jur.

Dacă reprimi foamea în timp ce posteşti, foamea se va face tot mai mare. Mintea ta o să viseze mîncăruri gustoase şi alese, mintea o să simtă mirosurile cele mai apetisante chiar şi în somn, pentru ca, în ziua următoare, înebunită de frustrare, să compenseze lipsa ei printr-un dispreţ sfidător faţă de cel ce nu posteşte. Atunci, postul devine prilej de trufie, de exprimare a orgoliului şi a izbânzii trufaşe asupra poftelor. Dar, dincolo de orice, trufia rămîne trufie, iar sentimentul frustrării o confirmă.

Dacă ai reuşit în viaţă, nu te agăţa de nereuşitele altuia, pentru a nu trezi în tine viermele cel aprig al orgoliului şi patima înfumurării. Reuşita este energia iubirii şi a capacităţii tale de acceptare a vieţii, dar ea nu rămâne nemişcată, nu este ca un munte sau ca un ocean. Îngâmfarea şi trufia reuşitei te coboară, încetul cu încetul, de pe soclul tău, căci ele desenează pe cerul vieţii tale evenimente specifice lor.

Slăbeşte, bucură-te şi taci! Lasă-te de fumat, bucură-te şi taci! Curăţă ograda ta, bucură-te de curăţenie şi lasă gunoiul vecinului acolo unde vecinul însuşi l-a pus. Căci între vecin şi gunoiul din curte există o relaţie ascunsă, nişte emoţii pe care nu le cunoşti, sentimente pe care nu le vei bănui vreodată şi cauze ce vor rămâne, poate, pentru totdeauna ascunse minţii şi inimii tale.

Între omul gras şi grăsimea sa există o relaţie ascunsă. O înţelegere. Un secret. Un sentiment neînţeles. O emoţie neconsumată. O dragoste respinsă. Grăsimea este profesorul grasului. Viciul este profesorul viciosului. Şi în viaţa noastră nu există profesori mai severi decît viciile şi incapacităţle noastre.

Acum ştiu, ştiu că orice ură, orice aversiune, orice ţinere de minte a răului, orice lipsă de milă, orice lipsă de înţelegere, bunăvoinţă, simpatie, orice purtare cu oamenii, care nu e la nivelul graţiei şi gingăşiei unui menuet de Mozart, este un păcat şi o spurcăciune. Nu numai omorul, rănirea, lovirea, jefuirea, înjurătura, alungarea, dar orice vulgaritate, desconsiderare, orice căutătură rea, orice dispreţ, orice rea dispoziţie, orice cuvânt greu este de la diavol şi strică totul. Acum ştiu, am aflat şi eu…

 NICOLAE STEINHARDT

Din gura altora, Povestioara de vineri

Dumnezeu versus stiinta

Intr-o sala de clasa a unui colegiu, un profesor isi tine cursul de filosofie.

-Sa va explic care e conflictul intre stiinta si religie… Profesorul ateu face o pauza si apoi ii cere unuia dintre noii sai studenti sa se ridice in picioare. Esti crestin, nu-i asa, fiule?

– Da, dle, spune studentul

– Deci crezi in Dumnezeu?

– Cu siguranta.

– Dumnezeu e bun?

– Desigur, Dumnezeu e bun.

– E Dumnezeu atotputernic? Poate El sa faca orice?

– Da.

– Tu esti bun sau rau?

– Biblia spune ca sunt rau.

Profesorul zambeste cunoscator. Aha! Biblia! Se gandeste putin. Uite o  problema pentru tine. Sa zicem ca exista aici o persoana bolnava si tu o poti vindeca. Poti face asta. Ai vrea sa il ajuti? Ai incerca?

– Da, dle. As incerca.

– Deci esti bun.

– N-as spune asta.

– Dar de ce n-ai spune asta? Ai vrea sa ajuti o persoana bolnava daca ai putea. Majoritatea am vrea daca am putea.

– Dar Dumnezeu, nu…

Studentul nu raspunde, asa ca profesorul continua.

– … El nu ajuta, nu-i asa? Fratele meu era crestin si a murit de cancer, chiar daca se ruga lui Iisus sa-l vindece. Cum de Iisus e bun? Poti raspunde la asta?

Studentul tace.

– Nu poti raspunde, nu-i asa? El ia o inghititura de apa din paharul de pe catedra ca sa-i dea timp studentului sa se relaxeze. Hai sa o luam de la capat, tinere. Dumnezeu e bun?

– Pai… da, spune studentul.

– Satana e bun?

Studentul nu ezita la aceasta intrebare:

– Nu!

– De unde vine Satana?

Studentul ezita.

– De la Dumnezeu.

– Corect. Dumnezeu l-a creat pe Satana, nu-i asa? Zi-mi fiule, exista rau pe lume?

– Da, domnule.

– Raul e peste tot, nu-i asa? Si Dumnezeu a creat totul pe lumea asta, corect?

– Da.

-Deci cine a creat raul? Profesorul a continuat. Daca Dumnezeu a creat totul, atunci El a creat si raul. Din moment ce raul exista si conform principiului ca ceea ce facem defineste ceea ce suntem, atunci Dumnezeu e rau.

Din nou, studentul nu raspunde.

– Exista pe lume boli? Imoralitate? Ura? Uratenie? Toate aceste lucruri groaznice, exista?

Studentul se foieste jenat.

– Da.

– Deci cine le-a creat?

Studentul iarasi nu raspunde, asa ca profesorul repeta intrebarea.

-Cine le-a creat?

Niciun raspuns. Deodata, profesorul incepe sa se plimbe in fata clasei. Studentii sunt uimiti.

-Spune-mi, continua el adresandu-se altui student. Crezi in Iisus Hristos, fiule?

Vocea studentului il tradeaza si cedeaza nervos.

– Da, domnule profesor, cred.

Batranul se opreste din marsaluit:

-Stiinta spune ca ai 5 simturi pe care le folosesti pt a identifica si observa lumea din jurul tau. L-ai vazut vreodata pe Iisus?

– Nu, domule. Nu L-am vazut.

– Atunci spune-ne daca l-ai auzit vreodata pe Iisus al tau?

– Nu, domule, nu L-am auzit.

– L-ai simtit vreodata pe Iisus al tau, l-ai gustat sau l-ai mirosit? Ai avut vreodata o experienta senzoriala a lui Iisus sau a lui Dumnezeu?

– Nu, domnule, ma tem ca nu.

– Si totusi crezi in el?

– Da.

-Conform regulilor sale empirice, testabile, demonstrabile, stiinta spune ca Dumnezeul tau nu exista. Ce spui de asta, fiule?

– Nimic, raspunde studentul. Eu am doar credinta mea.

– Da, credinta, repeta profesorul. Asta e problema pe care stiinta o are cu Dumnezeu. Nu exista nicio dovada, ci doar credinta.

Studentul ramane tacut pentru o clipa, inainte de a pune si el o intrebare.

– Domnule profesor, exista caldura?

– Da.

– Si exista frig?

– Da, fiule, exista si frig.

– Nu, domnule, nu exista.

Profesorul isi intoarce fata catre student, vizibil interesat. Clasa devine brusc foarte tacuta. Studentul incepe sa explice.

– Poate exista multa caldura, mai multa caldura, super-caldura, mega-caldura, caldura nelimitata, caldurica sau deloc caldura, dar nu avem nimic numit “frig”. Putem ajunge pana la 458 de grade sub zero, ceea ce nu inseamna caldura, dar nu putem merge mai departe. Nu exista frig – daca ar exista, am avea temperaturi mai scazute decat minimul absolut de -458 de grade. Fiecare corp sau obiect e demn de studiat daca are sau transmite energie si caldura e cea care face ca un corp sau material sa aiba sau sa transmita energie. Zero absolut (-458 F) inseamna absenta totala a caldurii. Vedeti domnule, frigul e doar un cuvant pe care il folosim pentru a descrie absenta caldurii. Nu putem masura frigul. Caldura poate fi masurata in unitati termice, deoarece caldura este energie. Frigul nu e opusul caldurii domnule, ci doar absenta ei.

Clasa e invaluita in tacere. Undeva cade un stilou si suna ca o lovitura de ciocan.

– Dar intunericul, profesore? Exista intunericul?

– Da, raspunde profesorul fara ezitare. Ce e noaptea daca nu intuneric?

– Din nou raspuns gresit, domnule. Intunericul nu e ceva, ci este absenta a ceva. Poate exista lumina scazuta, lumina normala, lumina stralucitoare, lumina intermitenta, dar daca nu exista lumina constanta atunci nu exista nimic, iar acest nimic se numeste intuneric, nu-i asa? Acesta este sensul pe care il atribuim acestui cuvant. In realitate, intunericul nu exista. Daca ar exista, am putea face ca intunericul sa fie si mai intunecat, nu-i asa?

Profesorul incepe sa-i zambeasca studentului din fata sa. Acesta va fi un semestru bun.

– Ce vrei sa demonstrezi, tinere?

– Da, domnule profesor. Vreau sa spun ca premisele dumneavoastra filosofice sunt gresite de la bun inceput si de aceea concluzia TREBUIE  sa fie si ea gresita.

De data asta, profesorul nu-si poate ascunde surpriza.

– Gresite? Poti explica in ce fel?

– Lucrati cu premisa dualitatii, explica studentul… Sustineti ca exista viata si apoi ca exista moarte, un Dumnezeu bun si un Dumnezeu rau. Considerati conceptul de Dumnezeu drept ceva finit, ceva ce putem masura. Domnule, stiinta nu poate explica nici macar ce este acela un gand. Foloseste electricitatea si magnetismul, dar NIMENI nu a vazut sau nu a inteles pe deplin vreuna din acestea doua. Sa consideri ca moartea e opusul vietii inseamna sa ignori ca moartea nu exista ca lucru substantial. Moartea nu e opusul vietii, ci doar absenta ei. Acum spuneti-mi, domnule profesor, le predati studentilor teoria ca ei au evoluat din maimuta?

– Daca te referi la procesul evolutiei naturale, tinere, da, evident ca da.

– Ati observat vreodata evolutia cu proprii ochi, domnule?

Profesorul incepe sa dea din cap, inca zambind, cand isi da seama incotro se indreapta argumentul. Un semestru foarte bun, intr-adevar.

– Din moment ce nimeni nu a observat procesul evolutiei in desfasurare si nimeni nu poate demonstra ca el are loc, dumneavoastra nu predati studentilor ceea ce credeti, nu? Acum ce sunteti, om de stiinta sau predicator?

Clasa murmura. Studentul tacu pana cand emotia se mai stinse.

– Ca sa continuam demonstratia pe care o faceati adineaori celuilalt student, permiteti-mi sa va dau un exemplu, ca sa intelegeti la ce ma refer. Studentul se uita in jurul sau, in clasa. E vreunul dintre voi care a vazut vreodata creierul profesorului? Clasa izbucneste in ras. E cineva care a auzit creierul profesorului, l-a simtit, l-a atins sau l-a mirosit? Nimeni nu pare sa fi facut asta. Deci, conform regulilor empirice, stabile si conform protocolului demonstrabil, stiinta spune – cu tot respectul, domnule – ca nu aveti creier. Daca stiinta spune ca nu aveti creier, cum sa avem incredere in cursurile dumneavoastra, domnule?

Acum clasa e cufundata in tacere. Profesorul se holbeaza la student, cu o fata impenetrabila. In fine, dupa un interval ce pare o vesnicie, batranul raspunde:

-Presupun ca va trebui sa crezi, pur si simplu….

-Deci, acceptati ca exista credinta si, de fapt, credinta exista impreuna cu viata, continua studentul. Acum domnule, exista raul?

Acum nesigur, profesorul raspunde:

-Sigur ca exista. Il vedem zilnic. Raul se vede zilnic din lipsa de umanitate a omului fata de om. Se vede in nenumaratele crime si violente care se petrec peste tot in lume. Aceste manifestari nu sunt nimic altceva decat raul.

La asta, studentul a replicat:

– Raul nu exista domnule, sau cel putin nu exista in sine. Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu. E ca si intunericul si frigul, un cuvant creat de om pentru a descrie absenta lui Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat raul. Raul este ceea ce se intampla cand din inima omului lipseste dragostea lui Dumnezeu. Este ca frigul care apare cand nu exista caldura sau ca intunericul care apare cand nu exista lumina.

Profesorul s-a asezat.

Din gura altora, Povestioara de vineri

Poveste despre suflet

Era odata un rege care avea 4 neveste.

Cel mai mult o iubea pe cea de-a patra sotie, pe care o imbraca cu straie din cele mai scumpe si o trata cu cele mai fine delicatese. Ii dadea tot ce era mai bun.

De asemenea, o iubea si pe cea de-a treia sotie si ea era cea cu care se mandrea cel mai mult in fata regatelor vecine. Totusi, regele traia cu teama ca aceasta sotie il va lasa intr-o zi pentru un altul.

Regele o iubea si pe cea de-a doua sotie. Ea era confidenta lui si era intotdeauna draguta, intelegatoare si rabdatoare cu el. De cate ori regele avea o problema, putea avea incredere in ea ca il va ajuta sa treaca peste momentele grele.

Prima sotie a regelui era foarte loiala si isi adusese o mare contributie in mentinerea regatului. Totusi, regele nu o iubea pe prima sotie. Desi ea il iubea cu adevarat, el de abia o observa!

Intr-o zi, regele simti ca sfarsitul ii este aproape. Se gandi la viata lui plina si isi spuse: „Acum am 4 sotii cu mine, dar cand voi muri, voi fi singur.” O intreba pe cea de-a patra nevasta:

-Te-am iubit cel mai mult, ti-amdaruit cele mai frumose haine si ti-am aratat cea mai mare grija. Acum, euam sa mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?

-Nici vorba! replica cea de-a patra sotie si pleca fara un alt cuvant. Raspunsul ei strapunse inima regelui ca un cutit.

Regele o intreba si pe cea de-a treia sotie:

-Te-am iubit toata viata mea. Acum ca mor, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?

-Nu! veni raspunsul celei de-a treia sotii. Viata e prea buna! Cand vei muri, ma voi recasatori! Inima regelui se stranse de durere.

Apoi o intreba si pe cea de-a doua sotie:

-Intotdeauna am gasit la tine intelegere si ajutor si mereu ai fost acolo pentru mine. Cand voi muri, vrei sa vii cu mine si sa-mi tii companie?

-Imi pare rau, nu te pot ajuta de data aceasta! replica cea de-a doua sotie. Te pot doar inmormanta si veni la mormantul tau. Regele fu devastat si de acest raspuns.

Apoi se auzi o voce:

-Eu te voi urma oriunde vei merge! Regele se uita imprejur si vazu ca cea care rostise aceste cuvinte era prima sotie. Era atat de slaba, pentru ca suferise mult din cauza foamei si a neglijarii sale. Adanc indurerat, regele spuse:

-Trebuia sa fi avut mult mai multa grija de tine cand am avut ocazia!

In realitate, noi toti avem 4 sotii in viata noastra:

Cea de-a patra sotie este TRUPUL nostru. Indiferent cat timp si efort investim in a-l face sa arate bine, el ne va lasa cand murim.

Cea de-a treia sotie este AVEREA noastra. Cand murim, merge la altii.

Cea de-a doua sotie sunt FAMILIA SI PRIETENII. Indiferent cat de apropiati ne-au fost in timpul vietii, ei nu pot decat sa vina la mormantul nostru dupa ce nu mai suntem.

Prima sotie este SUFLETUL nostru. Adesea este neglijat in goana dupa averi, bunastare si putere. Totusi, SUFLETUL este singurul care ne va urma oriunde vom merge!

Propriu şi personal

De la acoperişul din stânga şi până la gardul din dreapta

-Ce de lume pe sus!

-??

-Păi nu se zice că toţi oamenii care mor se duc sus la cer? Şi se transformă în stele să ne vegheze. Şi uite ce de lume e pe cer în seara asta!

Ne-am autoproclamat apoi proprietarele bucăţii de cer de deasupra casei noastre, de la acoperişul din stânga şi până la gardul din dreapta. Şi aici sunt o puzderie de stele, e şi Carul Mare, şi cel Mic, şi alte constelaţii pe care nu le deosebeşte ochiul nostru profan; tot aici îşi intersectează în fiecare seară traiectoriile cei 2 sateliţi cărora le ducem mereu grija, că dacă Doamne fereşte, apare vreo defecţiune şi se ciocnesc?; tot pe aici trec un avion spre Bucureşti şi un altul dinspre Timişoara; şi tot aici, pe colţul ăsta de cer ne-am lăsat noi două – Mărgeluţa şi mama din dotare – poveştile, gândurile, visurile şi chiar două dorinţe când au căzut două stele. Cred că nu există om pe pământ mai îndragostit de bolta cerului ca mama mea. Aş putea jura că-i joacă raze de lună în păr şi sclipiri de steluţe-n privire. Visurile ei au formă de aurore boreale, ploi de stele şi… un telescop.

Întinse una lângă alta, am privit ieri seară cerul nostru proaspăt revendicat, în ţârâit de greieri şi nări invadate cu parfum de regina-nopţii până ne-a furat somnul şi ne-a plesnit frigul pe piele. Aşa că ne-am luat pătura şi pernele la subraţ şi ne-am refugiat în casă. Dar tavanul nu-i cer. E opac şi apasă greu pe retină, aşa că data viitoare ne instalăm cortul în curte, şi noi două în el, să simţim cerul mai aproape. Cerul nostru. Pentru că acum e impregnat cu toate poveştile noastre. Ne poartă amprenta sufletului. Alea-s visurile noastre agăţate de colţurile stelelor. Ale noastre sunt gândurile îngrămădite cu vârf, gata să dea pe dinafară, în Carul Mare. Şi tot ale noastre sunt şi dorurile ce-mping avioanele de la spate spre zări îndepărtate.

Da, ne-am ales cea mai bună bucată de cer pe care să ne împrăştiem trăirile. Ăsta e colţul nostru de cer, de la acoperişul din stânga şi până la gardul din dreapta.