Dor fără margini

Voiam să vă povestesc despre ultima carte citită, despre filmele pe care le-am văzut în ultima vreme, mai ales despre cel de ieri seară, voiam să vă povestesc despre ce am mai făcut zilele astea şi să mă laud cu ultima mea reuşită(de care sunt taaaare mândră :D), îmi propusesem să vă conving să participaţi la  doborârea unui record mondial şi plus alte câteva chestii interesante. Voiam să spun multe. Voiam să vă povestesc multe.

Dar, pentru că mereu există un „dar”, nu-mi găsesc nici inspiraţia, nici cheful. Mi le-am pierdut undeva printre gânduri cu ţintă sigură şi dorinţe fierbinţi ca soarele zilelor de iulie. Îmi aleargă dorurile spre tărâmuri vâlcene cu dealuri îmbrăcate în viţă-de-vie şi grădini de legume în spatele caselor, cu mami şi tati de Mărgea aşteptându-şi nerăbdători fata acasă cot la cot cu 2 căţei, 4 pisici şi câteva găini moţate. Mă aşteaptă Oltul dincolo de calea ferată cu pernele de ciment de la baraj, numai bune de făcut plajă sau alunecat pe ele, cum mi se întâmplă mie mereu. Mă cheamă şi bunica s-o văd şi aburii pâinii ei pe vatră ma îmbie la ţară şi noaptea, în vis.

Mă aşteaptă toţi şi toate. Îmi dă ghes dorul să-mi iau tălpăşiţa spre casă cât mai repede şi cât mai curând. Dar, din nou „dar”, treburi administrative mă ţin legată de Bucureşti până săptămâna viitoare, deşi eu sunt în vacanţă deja. Iar capitala  încă nu e acasă. Şi simt că mă sufoc singură aici. Fierb în suc propriu. Îmi frige tălpile un jar nevăzut şi nesimţit decât de mine. Mă plimb de ‘colo-‘colo ca leul în cuşcă. Garsoniera a devenit şi mai mică în ultimul timp. Ma strânge. Rău de tot. „Nerăbdare” e cuvântul zilei. „Aşteptare” e biciul. „Încă puţin” e speranţa… când dorul de ducă e nemărginit. 😉