Dor fără margini

Voiam să vă povestesc despre ultima carte citită, despre filmele pe care le-am văzut în ultima vreme, mai ales despre cel de ieri seară, voiam să vă povestesc despre ce am mai făcut zilele astea şi să mă laud cu ultima mea reuşită(de care sunt taaaare mândră :D), îmi propusesem să vă conving să participaţi la  doborârea unui record mondial şi plus alte câteva chestii interesante. Voiam să spun multe. Voiam să vă povestesc multe.

Dar, pentru că mereu există un „dar”, nu-mi găsesc nici inspiraţia, nici cheful. Mi le-am pierdut undeva printre gânduri cu ţintă sigură şi dorinţe fierbinţi ca soarele zilelor de iulie. Îmi aleargă dorurile spre tărâmuri vâlcene cu dealuri îmbrăcate în viţă-de-vie şi grădini de legume în spatele caselor, cu mami şi tati de Mărgea aşteptându-şi nerăbdători fata acasă cot la cot cu 2 căţei, 4 pisici şi câteva găini moţate. Mă aşteaptă Oltul dincolo de calea ferată cu pernele de ciment de la baraj, numai bune de făcut plajă sau alunecat pe ele, cum mi se întâmplă mie mereu. Mă cheamă şi bunica s-o văd şi aburii pâinii ei pe vatră ma îmbie la ţară şi noaptea, în vis.

Mă aşteaptă toţi şi toate. Îmi dă ghes dorul să-mi iau tălpăşiţa spre casă cât mai repede şi cât mai curând. Dar, din nou „dar”, treburi administrative mă ţin legată de Bucureşti până săptămâna viitoare, deşi eu sunt în vacanţă deja. Iar capitala  încă nu e acasă. Şi simt că mă sufoc singură aici. Fierb în suc propriu. Îmi frige tălpile un jar nevăzut şi nesimţit decât de mine. Mă plimb de ‘colo-‘colo ca leul în cuşcă. Garsoniera a devenit şi mai mică în ultimul timp. Ma strânge. Rău de tot. „Nerăbdare” e cuvântul zilei. „Aşteptare” e biciul. „Încă puţin” e speranţa… când dorul de ducă e nemărginit. 😉

Frânghia ataşamentului

Un alpinist a vrut să cucerească cel mai înalt munte. S-a pregătit pentru asta timp îndelungat şi în final a hotărât să se aventureze de unul singur, pentru a primi doar el laurii victoriei.

Noaptea căzu grea pe înălţimile munţilor şi omul nu a mai văzut nimic.Totul era negru. Până şi luna şi stelele fuseseră acoperite de nori negri. Şi cum se căţăra el, la doar câţiva metri de vârful muntelui a alunecat şi a căzut în gol. Alpinistul văzu în acea îngrozitoare cădere episoade din viaţa lui, bune şi rele. Se gândi la moartea care era aproape, când deodată a simţit frânghia de siguranţă că-i frânge mijlocul. Fusese oprit din cădere şi acum atârna în gol legat de acea frânghie.
Urmă un moment de tăcere absolută, atârnat în neant şi singurul lucru ce-i veni în minte fu : „Ajută-mă Doamne”.
Deodată auzi o voce venită din depărtări:

-Ce doreşti fiule?

-Salvează-mă, Doamne! strigă alpinistul cuprins de frica morţii.

-Chiar crezi că Eu te pot salva?

-Da Doamne, cred în Tine!

-Bine, dacă tu crezi în Mine şi în salvarea Mea, taie frânghia de care atârni! spuse Dumnezeu.

Un moment de tăcere… alpinistul se îndoi şi pierdu credinţa, frânghia era singura care-l ţinea în viaţă… aşa că nu o tăie şi hotărî să renunţe la ajutorul dumnezeiesc.

A doua zi dimineaţă, echipele de salvare au anunţat că au găsit un alpinist legat de frânghia de siguranţă la doar doi metri de pământ. Murise îngheţat de frig.

Aşadar, tu cât de ataşat de frânghia ta eşti?