De la duşman la amant

Declar război Timpului. Oficial. Îl acuz că-mi fură secundele, îmi ascunde clipele şi-mi aleargă anii.

Ah, duşmanul! Cum se mai distrează jucându-se cu nervii mei! Mi-i pune pe bigudiuri, mi-i întinde la maxim şi le dă drumul brusc, aşa, să simt că-i am. Mă înfruntă obraznic ori de câte ori prinde ocazia, şi-n ultima vreme roiesc ocaziile în jurul lui ca albinele la cireşii înfloriţi (asta ca să nu spun ca muştele la … ). Mă îndeamnă să-mi fac planuri măreţe cu „o să fac” şi „o să dreg”, îmi dă speranţe că voi rezolva tot ce mi-am propus pe ziua respectivă şi când-colo, mă trezesc că nici jumătate nu am terminat şi-n plus, nici nu ştiu când s-a făcut 1-2 noaptea.

Simt cum mi se scurge timpul printre degete, am senzaţia că se duce şi se tot duce şi mie nu-mi rămâne nimic de făcut decât să asist neputincioasă cum trece pe lângă mine, făcându-mi cu mâna şi fluturându-mi ceasuri de buzunar prin faţa ochilor. Eu rămân ca proasta uitându-mă cu gura căscată la el, iar el îmi râde parşiveşte în faţa în ritm de tic-tac-tic-tac!

Simt că nu câştig nimic, mă lupt cu morile de vânt şi nu rămân cu nimic palpabil. Timpul e un luptător al dracului de bun. Am auzit de la bătrâni că nimeni nu a câştigat vreodată bătălia cu el. Pe mulţi chiar i-a făcut knock out! Dureroasă chestie! Dacă nu-i poţi învinge, alătură-te lor, a zis cineva mult mai deştept decât mine. Aşa că renunţ să mă mai lupt cu Timpul. Cred că am să mi-l fac amant!