Citatul zilei, Cronicile unei mirese mărgelate, Mulţi ani trăiască!, Propriu şi personal

Nunta de hârtie sau 1 an de căsnicie

Acum fix 1 an, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, am spus un DA hotărât şi sigur! Ne-a luat ceva timp să ajungem acolo, mai ales mie (ca Mărgea nebună şi sucită ce sunt), dar şi când a fost să fie, nu mi s-a gâtuit vocea, nu mi s-a lipit D-ul de cerul gurii şi nici nu mi-a rămas A-ul printre dinţi. Ci s-au luat amândouă de mână şi mi-au alunecat împreună, uşor printre buze. Şi le-am simţit ecoul în piept. Şi fiorul rătăcit pe piele.

Iar de atunci s-a scurs (unde, nu ştiu) exact 1 an. Un an în care s-au petrecut multe, s-au schimbat toate, viaţa mea, EU. De 1 an de zile învăţ necontenit tabla împărţirii la DOI şi raportez totul la… NOI. Am linişte acum, şi lumină, şi căldură, aşa cum nu am avut vreodată de la cineva. Mă-mbăiez într-o stare de bine. Iubesc şi sunt iubită. Şi sunt fericită. EL mă face fericită. Chiar dacă nu i-o spun (prea des).

Şi deşi nunta de hârtie ne găseşte cu 2200 km distanţă între trupuri, inimile noastre sunt mai aproape ca nicicând. Nu-i nevoie să-şi strige dragostea, orice TE IUBESC şoptit încetişor sau abia murmurat soseşte cu viteza gândului la destinaţie… Aşa e firesc să fie când iubeşti şi ai spus DA de bună voie şi nesilit de nimeni! 😉

CITATUL ZILEI:

„Căsnicia este o artă: trebuie să o creezi din nou în fiecare zi.”

Rabindranath Tagore

Reclame
Din gura altora, Povestioara de vineri

Este foarte bine!

Povestea spune ca un rege african avea un prieten foarte bun din copilarie. Acest prieten avea obiceiul ca indiferent de situatia in care se afla (pozitiva sau negativa) sa reactioneze la fel, spunand: „E foarte bine!”

Intr-o zi, regele si prietenul sau se aflau la vanatoare. Prietenul incarca si pregatea armele pentru rege. Dintr-o greseala, o arma s-a descarcat  si i-a retezat regelui buricul degetului mare. Examinand situatia, prietenul a remarcat ca de obicei: „E foarte bine!”. La asta regele a replicat: „Nu, nu e bine deloc!” si a ordonat ca  prietenul lui sa fie aruncat in inchisoare.
Un an mai tarziu, regele vana intr-o zona periculoasa. A fost capturat de canibali, care l-au dus in satul lor. L-au legat de un protap si se pregateau sa-l „prepare”. Unul dintre canibali, in momentul in care vroia sa dea foc, a observat ca regele nu avea buricul degetului mare. Fiind superstitiosi, aveau ca regula sa nu manance  pe nimeni care nu era… intreg. In concluzie l-au eliberat pe rege.
La intoarcerea acasa, regele si-a reamintit de intamplarea de la vanatoare cand isi pierduse degetul si, cuprins de remuscari, a ordonat ca prietenul lui sa fie eliberat.
-Ai avut drepate, i-a spus prietenului proaspat eliberat. A fost foarte bine ca mi-ai retezat buricul degetului. Si a inceput sa-i povesteasca patania cu canibalii. Imi pare foarte rau ca te-am trimis la inchisoare atata vreme. A fost urat din partea mea sa fac acest lucru.
-Nu, a replicat prietenul, este foarte bine!
-Ce vrei sa spui cu asta, „Este foarte bine”?!? Cum poate fi bine sa-ti trimiti prietenul la puscarie un an?
-Daca n-as fi fost in puscarie, as fi fost cu tine.
Asadar, indiferent de situatia in care te afli, depinde de tine si de atitudinea ta daca este o situatie buna sau una rea! 😉
Încreţi-mi-ar creierul!, Din gura altora, Fotografia săptămânii, Mulţi ani trăiască!

28 iulie 2011- 105 ani de la înfiinţarea Ambulanţei Bucureşti

Un scurt istoric pe care îl puteţi downloada găsiţi aici.

CITATUL ZILEI:

“Totdeauna tuturor, gata pentru ajutor” 

     Prof. Dr. Nicolae Minovici

Olteanca in Capitala

7 402

Jos pălăria pentru cei 7 402 români care au fost prezenţi ieri, 26 iulie 2011, pe stadionul Dinamo la cel mai mare curs de prim ajutor din lume  şi care au ajutat astfel la stabilirea unui nou record mondial, doborându-l pe cel de anul trecut al mexicanilor. 7 402. Atâtea persoane merită respectul şi aplauzele noastre, ale tuturor! Le merită şi organizatorii evenimentului, Societatea de Salvare Bucureşti şi Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov, precum şi toţi cei care s-au ocupat de bunul mers al lucrurilor! Şi credeţi-mă că este vorba despre un efort extraordinar, multe ore de muncă asiduă şi tot pe atâtea nedormite!

Ca Mărgeluţă participantă la eveniment în calitate de instructor (da măăăă, sunt tare mândră de asta!), vă spun că a fost mi-nu-nat! Absolut minunat! Salut iniţiativa lui Cabral, prezentatorul evenimentului, de a se cânta imnul naţional în deschidere. Nu-l mai cântasem de ani de zile, dar mi-am amintit fiecare vers. Mulţumesc mami că te-ai ţinut de capul meu să-l învăţ când eram mică! A fost o senzaţie superbă să auzi atâtea mii de oameni cântând împreună „Deşteaptă-te române!”

Cabral a făcut o glumă pe care era cât pe ce să o iau de bună. Mă şi întristasem când ne-a spus că „mexicanii au fost mai mulţi şi noi nu am reuşit să strângem decât … „, dar când a adăugat la finalul frazei numărul total de persoane prezente, am crezut că explodez de bucurie! Să fi văzut o mare de oameni ţopăind şi ţipând extaziaţi!

Am tot vorbit şi explicat manevrele celor 10 cursanţi din grupa mea, încât mă dureau fălcile la final! 😀 Şi sunt tare mândră că cel mai tânăr elev al meu a fost atât de atent şi interesat încât m-a lăsat mască atunci când i-a venit rândul să exerseze pe manechin! Atât de bine s-a descurcat! Puştiule, jos pălăria!

Ah, şi deşi ne-au ameninţat cu ploaia norii ăia grei adunaţi pe cer spre seară, a plouat târziu, pe la ora 22, când evenimentul se sfârşise deja. Cineva acolo sus a ţinut cu noi!

La finalul evenimentului, ne-am înghesuit să facem toţi poze cu domnul dr. Grasu şi Certificatul Guiness World Records (trebuia neapărat imortalizat un succes ca acesta, nu?) şi am sărbătorit la o pizza şi un suc. Am ajuns acasă târziu şi obosită, dar atât de fericită că nu vă pot spune! Şi mândră că am luat parte la o astfel de acţiune. S-a scris o bucăţică de istorie, aş putea spune!

Propriu şi personal

Lămuriţi-mă şi pe mine…

… cum se face că după moartea vreunui muzician, toţi „fanii” dau buluc în magazinele de specialitate pentru a-i cumpăra albumele? Cât timp era în viaţă respectivul, de ce nu s-au îngrămădit în halul ăsta? De ce-i apreciază muzica abia după moartea sa?

Ca o lege nescrisă, trecerea în nefiinţă a artistului creşte automat valoarea operei sale, indiferent că e vorba de muzică, pictură sau literatură. Şi dacă moartea vedetei este una învăluită în mister, cu atât mai bine. Mai mulţi bani. Am văzut doar ce vânzări record au avut albumele lui M.J. după dispariţia lui. Am avut şi exemplul neaoş românesc al Mădălinei Manole, a cărei sinucidere a scos-o din conul de umbră în care trăia în ultimii ani. Iar mai nou, Amy Winehouse. Cum era de aşteptat, şi aici s-a derulat totul după un tipar prestabilit: mass-media a difuzat ştirea necontenit, toate zidurile de pe facebook din lumea întreagă au fost înţesate cu videoclipurile britanicei, cu tot soiul de statusuri de doliu şi emoticoane cu colţurile gurii în pământ, jale, regrete şi discuţii aprinse în contradictoriu peste tot: ba a fost o mare voce, ba melodiile ei nu erau cine ştie ce, ba şi-a făcut-o cu mâna ei, ba şi-a meritat sfârşitul, ba Dumnezeu e injust că ne-a răpit-o, ba sunt de vină extratereştrii. Ingredientul principal: după o viaţă controversată, o moarte suspectă, învăluită în mister şi de cauză necunoscută, pentru a-i creşte şi mai mult popularitatea şi a ridica la cer vânzările discurilor. Pentru că brusc, acum toţi îi apreciază muzica şi calităţile vocale, toţi şi-au amintit de hiturile ei şi au dat năvală să-i cumpere albumele, de parcă s-ar fi terminat stocul sau şi le-ar fi luat pe toate cu ea dincolo.

Pentru toate piţipoancele de la noi care aspiră la o viaţă de star: luaţi minte fetelor, nu eşti adevărată vedetă, dacă nu ai o moarte suspectă!!! 😉

Încreţi-mi-ar creierul!

Salvează vieţi!

Nu doresc nimănui să ajungă în situaţia de a privi cum o persoană dragă ţie se stinge chiar sub ochii tăi, în timp ce tu priveşti disperat şi neputincios, pentru că pur şi simplu nu ştii ce trebuie să faci. Tocmai de asta cred că a şti să acorzi primul ajutor e vital. Câteva manevre de resuscitare cardio-respiratorie, executate rapid şi corect până la sosirea ambulanţei, pot salva viaţa celui drag sau chiar a unui necunoscut căzut în stradă, pentru că orice secundă contează în astfel de cazuri.

Ei bine, pentru a învăţa cum se face suportul vital de bază (BLS), vă invit pe toţi marţi, 26 iulie, ora 18, pe stadionul Dinamo, la acţiunea „Salvăm vieţi şi intrăm în Cartea Recordurilor”, organizată de Societatea de Salvare Bucureşti şi Serviciul de Ambulanţă Bucureşti-Ilfov. Pe lângă faptul că vei învăţa ceva foarte util, vei avea şansa de a participa la doborârea unui record mondial. Astfel, dacă se vor strânge 7 000 de persoane, aceasta va deveni cea mai mare lecţie de prim ajutor din lume şi vom intra în Cartea Recordurilor, învingându-i pe cei 6 577 de mexicani care au învăţat simultan manevre de resuscitare în 2010. Un reprezentant Guiness World Records va fi prezent pe parcursul întregului eveniment, iar acţiunea va fi supervizată ştiinţific de către Universitatea de Medicină şi Farmacie Carol Davila.
Vor fi 700 de instructori, printre care şi subsemnata, care vă vor învăţa regulile de resuscitare (pentru că ceea ce vedeţi în filme e o mare păcăleală, credeţi-mă!) şi apoi veţi trece la treabă voi, exersând pe manechine special pregătite pentru acest eveniment, tot 700 la număr. La final veţi primi o diplomă de participant la record cu care să vă lăudaţi şi să vă mândriţi, pe care o veţi putea ridica în zilele următoare acţiunii de la Sediul Societăţii de Salvare Bucureşti din strada Mihai Eminescu, nr. 226, sector 2, iar manechinele vor fi donate serviciilor de ambulanţă din toată ţara şi unităţilor de primiri urgenţe din spitale, pentru a ajuta la perfecţionarea cadrelor medicale, dar şi la instruirea voluntarilor.

Deci, dacă vă încântă toate cele descrise mai sus, vă putei înscrie online la eveniment completând formularul de aici sau îmi puteţi lăsa un comentariu la acest articol şi vă explic eu ce şi cum facem.

Dar asta nu e tot. Cum pe 28 iulie se împlinesc 105 ani de existenţă a Serviciului de Ambulanţă, în săptămâna 21 – 27 iulie 2011, vor avea loc Zilele Porţilor Deschise, în care orice doritor poate deveni voluntar pentru o zi şi va putea participa alături de echipajele SABIF la cazuri. Aşa că cine vrea să o întâlnească pe Mărgea şi să o aibă drept ghid, poate veni la sediul din Mihai Eminescu luni, 25 iulie, între orele 9 şi 11. Ori poate vreţi să mă întâlniţi mâine, adică duminică, în jurul orei 13 în Parcul Herăstrău, unde vom face demonstraţii de resuscitare cardio-pulmonară pe manechine. Aşa că dacă sunteţi prin zonă şi vedeţi o blondă durdulie, cu părul într-o coadă împletită pe stânga (întotdeauna pe partea stângă 😛 ), puteţi să mă bateţi pe umăr şi să mă întrebaţi „Ce mai faci Mărgeauo?”, că mă gândesc că de injurat nu simţiţi nevoia. Vă aştept aşadar cu braţele deschise.

„Totdeauna tuturor, gata pentru ajutor” 

     Prof. Dr. Nicolae Minovici

Propriu şi personal

Dor fără margini

Voiam să vă povestesc despre ultima carte citită, despre filmele pe care le-am văzut în ultima vreme, mai ales despre cel de ieri seară, voiam să vă povestesc despre ce am mai făcut zilele astea şi să mă laud cu ultima mea reuşită(de care sunt taaaare mândră :D), îmi propusesem să vă conving să participaţi la  doborârea unui record mondial şi plus alte câteva chestii interesante. Voiam să spun multe. Voiam să vă povestesc multe.

Dar, pentru că mereu există un „dar”, nu-mi găsesc nici inspiraţia, nici cheful. Mi le-am pierdut undeva printre gânduri cu ţintă sigură şi dorinţe fierbinţi ca soarele zilelor de iulie. Îmi aleargă dorurile spre tărâmuri vâlcene cu dealuri îmbrăcate în viţă-de-vie şi grădini de legume în spatele caselor, cu mami şi tati de Mărgea aşteptându-şi nerăbdători fata acasă cot la cot cu 2 căţei, 4 pisici şi câteva găini moţate. Mă aşteaptă Oltul dincolo de calea ferată cu pernele de ciment de la baraj, numai bune de făcut plajă sau alunecat pe ele, cum mi se întâmplă mie mereu. Mă cheamă şi bunica s-o văd şi aburii pâinii ei pe vatră ma îmbie la ţară şi noaptea, în vis.

Mă aşteaptă toţi şi toate. Îmi dă ghes dorul să-mi iau tălpăşiţa spre casă cât mai repede şi cât mai curând. Dar, din nou „dar”, treburi administrative mă ţin legată de Bucureşti până săptămâna viitoare, deşi eu sunt în vacanţă deja. Iar capitala  încă nu e acasă. Şi simt că mă sufoc singură aici. Fierb în suc propriu. Îmi frige tălpile un jar nevăzut şi nesimţit decât de mine. Mă plimb de ‘colo-‘colo ca leul în cuşcă. Garsoniera a devenit şi mai mică în ultimul timp. Ma strânge. Rău de tot. „Nerăbdare” e cuvântul zilei. „Aşteptare” e biciul. „Încă puţin” e speranţa… când dorul de ducă e nemărginit. 😉