Din gura altora, Fotografia săptămânii, Mulţi ani trăiască!

Nichita, doar Nichita

Nichita Stanescu

78 ani de la naşterea lui Nichita Stănescu (31 martie 1933- 13 decembrie 1983) şi versurile preferate ale mamei mele

Reclame
Propriu şi personal

Comunicat mărgelat

gripa-sanatateMărgeaua nu a mai înşirat un gând pe aţă de ceva timp şi vă asigură că are o scuză plauzibilă: e mult prea ocupată să se bată cu germenii cei răi şi urâcioşi. Şi ce îndârjiţi pot fi! Şi ce luptă aprigă! Ce încrâncenare! Şi asta nu e tot!

În ultimele săptămâni Mărgeaua s-a simţit în pemanenţă ca într-un vârtej care a luat-o pe sus şi a dat cu ea de pământ, izbind-o cu putere şi împrăştiind-o în mii de bucăţele (rezultând o criză de rinichi şi retenţia de apă la nivelul gambelor şi muuuultă durere bineînţeles!). Şi de parcă asta nu era de ajuns, băieţii cei răi, sus-numiţii germeni virali au profitat de situaţie şi au atacat-o exact în momentul când era căzută la pământ, adunându-şi sleită de puteri bucăţelele şi deci neputincioasă în faţa lor. Aşa că acum Mărgeluţa  duce o luptă încrâncenată de sub plapumă, având ca aliaţi de încredere pe Cavalerul Carmol şi Ostaşul Ceai cu lămâie şi nu se va da bătută până când inamicii nu vor fi nimiciţi sau vor arbora pânză albă în vârf de băţ.

Aşadar, sănătate şi toate cele bune de la o Mărgea mucioasă, îngropată în batiste şi duhnind a carmol!

Din gura altora, Povestioara de vineri

Călugării şi fata

Doi călugări aflaţi în pelerinaj au ajuns la ţărmul unui rîu. Pe malul rîului cei doi observă o tânără frumoasă, bine îmbrăcată, căutând să treacă pe celălalt mal. Ştiind că apa este destul de adâncă şi murdară, fata nu vroia să-şi murdărească hainele. Fără să stea mult pe gînduri, unul dintre călugări a luat-o în spate şi a trecut-o pe malul celălalt. După aceasta, călugării şi-au văzut de drum. Cam după o oră de mers, celălalt călugăr a început să comenteze:

-Ştii bine că nu este voie să te atingi de femei. Este împotriva regulilor noastre călugăreşti să te apropii de vreo femeie. Cum ai putut să încalci canonul aşa de uşor?

Călugărul admonestat mergea în linişte. După un timp spuse:

-Am pus fata jos pe malul râului de mai bine de o oră. Tu de ce o mai duci încă în cârcă?

Din gura altora, Povestioara de vineri

Menirea unui caine

O povestioară primită pe mail de la Aurelia şi care m-a emoţionat teribil, mai ales că Michi al meu a fost tare bolnăvior în ultimele săptămâni şi mă temeam sincer că nu va supravieţui. Nu vă mai spun că am bocit întruna până m-a anunţat mama că e în regulă (deşi nu total recuperat). 😉

Fiind veterinar, am fost chemat să consult un ciobănesc irlandez în vârstă de zece ani, numit Belker. Stăpânii câinelui, Ron, soţia sa Lisa şi fiul lor Shane erau foarte ataşaţi de Belker şi sperau într-un miracol. L-am consultat şi am descoperit că avea să moară de cancer. Am spus familiei că nu se poate face nimic pentru Belker şi m-am oferit să execut procedura de eutanasiere a bătrânului căţel la ei acasă.

În timp ce stabileam următorii paşi, Ron şi Lisa mi-au spus că, după părerea lor, ar fi bine ca fiul lor de 6 ani, Shane să urmărească procedura, deoarece ei credeau că astfel, el ar putea să înveţe ceva din această experienţă.

În următoarea zi, am simţit familiarul nod în gât atunci când familia lui Belker l-a înconjurat. Shane părea atât de calm, mângâind bătrânul câine pentru ultima dată, încât m-am întrebat dacă înţelegea ce se petrece. În decursul a câteva minute, bătrânul Belker s-a stins în linişte. Micuţul băiat a părut să accepte acest lucru fără vreun pic de dificultate sau confuzie.

Am stat cu toţii pentru o vreme împreună după moartea lui Belker, comentând cu glas tare tristul fapt că vieţile animalelor sunt mai scurte decât cele ale oamenilor. Shane, care ascultase în linişte, a spus cu glasul lui subţire:

-Eu ştiu de ce.

Speriaţi, ne-am întors cu toţii spre el. Cuvintele pe care le-a rostit în următorul moment m-au uimit. Nu auzisem niciodată o explicaţie mai alinătoare. El a spus:

-Oamenii se nasc pentru a învăţa cum să trăiască o viaţă bună, cum e să iubeşti pe toată lumea mereu şi să fii bun, nu-i aşa? Copilul de şase ani a continuat: Ei bine, căţeii stiu deja cum să facă toate lucrurile astea, deci nu trebuie să stea la fel de mult…

Ţine minte, dacă un căţel ar fi profesorul, ai învăţa lucruri precum:

  • Când cei dragi vin acasă, aleargă întotdeauna în întâmpinarea lor.
  • Nu rata niciodată oportunitatea de a ieşi la o plimbare.
  • Permite ca experienţa aerului proaspăt şi a vântului peste faţa ta să fie extaz pur.
  • Trage câte un pui de somn.
  • Întinde-te înainte de a te ridica.
  • Aleargă, zburdă şi joacă-te în fiecare zi.
  • Bucură-te de atenţie şi lasă oamenii să te atingă.
  • Evită să muşti atunci când un simplu mârâit e suficient.
  • În zilele calde, opreşte-te şi întinde-te pe iarbă.
  • În zilele toride, bea multă apă şi întinde-te sub un copac umbros.
  • Când eşti fericit, dansează şi mişcă-ţi tot corpul.
  • Cufundă-te în bucuria simplă a unei plimbări lungi.
  • Fii loial.
  • Nu te preface niciodată că eşti altceva decât eşti.
  • Dacă ceea ce vrei este îngropat, sapă până îl găseşti.
  • Când cineva are o zi proastă, fii tăcut, stai aproape şi mângâie-l încet.
Propriu şi personal

A fi sau a nu fi…respect(at)

Dacă ar fi să nominalizez un singur lucru dintre cele pe care le-am învăţat în ultimii ani şi de care sunt foarte mândră, l-aş alege cu siguranţă şi fără echivoc pe acesta: spune verde în faţă! Totul şi tuturor!

Şi asta pentru că educaţia rigidă primită acasă mă împiedica mereu să i-o tai cuiva care era prea tupeist şi-şi băga lingura unde nu-i fierbea oala. Mi-era ruşine mie de ruşinea lui şi astfel nu aveam niciodată tăria să i-o întorc. Replicile mi se blocau undeva, în gât. Şi mă înfuriam pe mine însămi, şi-mi reproşam că sunt prea mămăligă şi-mi promiteam de fiecare dată că data viitoare o să schimb placa şi n-o să mai fiu aşa de bleagă.

Am fost învăţată să dau mereu dovadă de bun simţ în orice împrejurare, să nu vorbesc urât cuiva care e mai în vârstă ca mine sau pe o funcţie mai înaltă, să respect fiecare persoană întâlnită, să tac decât să isc vreun conflict, să nu jignesc, să stau în banca mea, să-mi văd de ale mele. În teorie, chestia asta mergea când eram mică, dar în ziua de azi când nesimţirea e la loc de cinste, să ai prea mult bun simţ e un handicap. Asta am simţit-o pe propria-mi piele.

Dacă vreţi exemple, nicio problemă, pot să vă dau cu sutele, cu miile chiar, şi o să vă sune cunoscute. Începând cu vânzătoarele care nici măcar nu te bagă în seamă chiar dacă tu le-ai salutat când ai intrat în magazin sau se strâmbă dacă le ceri să probezi ceva, continuând cu funcţionarele care te reped şi urlă ca descreieratele la tine dacă îndrăzneşti să le ceri o informaţie (pe care oricum sunt obligate să ţi-o dea), terminând cu asistentele medicale şi doctorii care nici nu te bagă în seamă dacă tu nu le-ai băgat în buzunar (totul se reduce la băgat, deci!).

Şi tu taci, că doar ei au o anumită funcţie domnule, ei sunt cineva şi tu nu! Şi tu nu le răspunzi cu aceeaşi monedă când ei ţi-au vorbit urât şi în silă, pentru că eşti prea educat şi mama te-a învăţat să respecţi. Şi respecţi: omul, halatul alb, funcţia, vârsta, femeia, rîndul la coadă, semnele de circulaţie, legea, totul. Tu-i respecţi pe toţi, dar pe tine cine te respectă? Sau tu nu meriţi?

Şi uite aşa am tot răbdat, până într-o zi când mi s-a umplut paharul şi am răbufnit. Mămăliga s-a transformat în oţel şi tare mândră am mai fost de mine însămi! Primă victimă mi-a căzut chiar o asistentă ciufută şi prea plină de sine care nu mă scotea din „fetiţo” şi mă invita să aştept cu orele la uşa cabinetului, în timp ce ea bârfea şi râdea cu gura până la urechi cu colegele. N-avea timp de mine, dar nicio problemă ca eu mi-am făcut timp să-i zic vreo două! Şi de atunci le-am tot zis-o verde în faţă tuturor! Inclusiv azi, când mi s-a pus pata pe femeia de la Enel care încasează plata.

Venind de la Poştă unde tocmai îmi achitasem factura la energia electrică, dau peste respectiva doamnă întreţinându-se cu vecina din dreapta. Crezând că a venit pentru citirea contorului, dau repede să mă cocoţez pe scaun şi să mă benoclez la cifrele alea prea mici şi greu descifrabile, când mă anunţă doamna să nu mă apuc de echilibristică pentru că nu a venit pentru citire, ci pentru plată. „A, păi deja am plătit.” am făcut eu imprudenţa de a vorbi şi chestia asta a înfuriat-o teribil pe madamă, căci mi-a aruncat în scarba ceva de genul: „Păi da, că d-aia am scris eu că azi vin pentru plată să vadă toţi chiorii!”

Atât mi-a trebuit, fiindcă imediat mi s-a activat temperamentul de olteancă. Dacă aveam un reactor în dos şi tot nu luam foc aşa repede! Păi adică de unde şi pănă unde îţi permiţi tu cucoană să-mi vorbeşti mie aşa? Cu ce drept mă faci pe mine chioară? Dar nu ţi-e ruşine?  Am luat-o la trei păzeşte şi atât de înverşunată am fost, încât probabil că madama şi-o fi închipuit că nu mai am mult şi-mi bag ghearele în păru-i, să-l fac permanent, aşa că a plecat  fără să scoată o vorbuliţă. Iar eu am trântit victorioasă uşa în urma ei. Clocoteam de nervi, dar să nu credeţi că m-am purtat ca o mahalagioaică, pentru că nu-mi stă în fire. În niciun caz nu i-am aruncat cuvinte jignitoare aşa cum a făcut ea. Una e să te aperi şi să i-o spui omului verde-n faţă, alta e să te ţigăneşti.

Şi acum explicaţi-mi şi mie vă rog, că poate sunt eu nebună: din moment ce factura a venit deja prin poştă, la ce mai e nevoie de încasatoare să-mi bată la uşă (şi să mă mai şi jignească pe deasupra)? Şi-apoi, îmi rezerv dreptul de a-mi plăti facturile când vreau, am chef, timp şi bani! În plus, în intervalul orar 15:30- 17:00 nu ştiu să fie prea multă lume pe-acasă, poate doar pensionarii care n-au unde se duce şi stau toată ziulica pe vizor şi sunt mai ceva decât camerele de supraveghere. De exemplu, vecina mea la 15:30 fix aştepta cu uşa larg deschisă şi se văita întruna că nu mai vine madama Enelului (îi era teamă că nu mai apucă să-i fie luaţi banii). Şi-n plus, de unde atâta răutate? Înţeleg că na, o fi avut o zi proastă, dar asta nu-i dă dreptul să mă jignească aşa, din senin, fără să mă cunoască şi fără să-i fi făcut vreodată ceva. Oameni suntem toţi. ORI BA?

Propriu şi personal, Urechi fericite

Anywhere

Deşi Mărgeaua e foarte sensibilă la schimbările bruşte de temperatură, îi ajunge o suflare de primăvară ca să i se cuibărească în stomac dorul de ducă. Şi cu cât soarele străluceşte mai puternic şi păsările cântă mai voios, cu atât dorul de ducă prinde formă şi creşte ca pâinea la dospit. Şi pe când pomii sunt deja în floare şi natura respiră verde, dorul de ducă a devenit neastâmpărat şi o înghionteşte cu picioarele, precum fătul din pântecele mamei. Moment în care Mărgeaua nu mai poate răbda şi se vede obligată să se trateze înghiţind câteva pilule de ieşeală. Care, între noi fie vorba, dau o dependenă ce trebuie alimentată în continuu, pe tot parcursul anului, până la perioada de hibernare.

Ei bine, săptămânile astea în care am bolit au avut ca reacţie adversă dospirea fără măsură a microbului ăstuia hoţoman numit „dor de ducă” ce zace nestingherit în interiorul meu. Şi deşi încă nu am la geam crenguţe de cais înflorit, ochii mei văd mii de direcţii în care s-o apuc galopând şi tot atâtea căi pe care să le bat la pas mărunt, gândurile mi s-au agăţat straşnic de aripile porumbelului sur şi dolofan ce mă aţinteşte cu privirea-i curioasă din dosul ferestrei, gura a început să-l îmbie pe Al Meu Ca Bradul cu propuneri indecente: „Hai să fugim în lume. Să plecăm unde vedem cu ochii. Unde nimeni nu ne ştie. Oriunde. Doar noi. Noi doi. Să nu spunem nimănui. Hai să plecăm la noapte! Să uităm viaţa asta şi să fim doar noi. Noi doi.”

Aşadar, să fie primăvară!