Părinţi şi copii

Parinti si copii-I.S.TurghenievPentru că-mi doream de mult să citesc ceva scris de Turgheniev, „Părinţi şi copii” apărută la Jurnalul Naţional a picat exact la ţanc. Mulţumesc Alui Meu Ca Bradul că mi-a făcut-o cadou! 😉 Şi cum Şiragurile nu au mai mirosit de ceva timp a iz livresc, m-am gândit că ar fi un bun prilej să scrijelesc acum câteva cuvinte despre această carte.

Aşadar, „Părinţi şi copii’ este considerat de critică drept capodopera lui Ivan Sergheevici Turgheniev (1818-1883), deşi  atunci când a apărut în 1862 a creat mare vâlvă şi reacţii ostile, fapt care a contribuit la decizia scriitorului de a părăsi Rusia.

Acţiunea romanului, care este unul realist până la ultima pagină, începe în 1859, când tânărul Arkadi Nikolaevici Kirsanov, proaspăt absolvent de facultate, se întoarce acasă în provincie, la moşia tatălui său văduv, Nikolai Petrovici Kirsanov, pe care-l găseşte locuind cu Fenecika, o femeie mult mai tânără ca el, având împreună şi un băieţel de câteva luni.  Însă Arkadi nu se întoarce singur acasă la Mariino, ci împreună cu noul său prieten şi mentor Evgheni Vasilievici Bazarov, tânăr medic, cu o mare influenţă asupra lui şi care reprezintă omul nou, ce nu dă doi bani pe aristocraţie şi crede doar în investigaţiile ştiinţifice. El e de fapt şi personajul central al romanului. Cei doi tineri reprezintă generaţia nouă, rebelă, nesupusă şi se autointitulează nihilişti, întrucât resping orice autoritate (a legii, a sentimentului, a moralei, a tradiţiei), orice valoare general recunoscută. Punctele lor de vedere neobişnuite vor stârni felurite reacţii în conacul Kirsanov: Nikolai, tatăl lui Arkadi, care admiră ideile noi şi vrea să fie în pas cu vremurile, nu neagă progresul, ba chiar este foarte fascinat de toate experimentele ştiinţifice ale lui Bazarov; Pavel Petrovici Kirsanov, unchiul lui Arkadi, care locuieşte şi el la mosie cu Nikolai, naţionalistul slavofil, adeptul aristocraţiei, mereu la patru ace şi mirosind a parfum, nu-l suportă pe Bazarov şi nu înghite nici vederile sale nihiliste ce condamnă traiul moşierilor, drept urmare îl va provoca la duel; slugile de la Mariino îl adoră pe Bazarov, deşi acesta le vorbeşte în doi peri şi le ia peste picior, iar Fenecikăi îi provoacă o teamă teribilă.

Deşi la început împărtăşeşte principiile şi idealurile lui Bazarov, Arkadi va realiza într-un final că acest nihilism nu este decât de suprafaţa pentru el, întrucât nu şi-l poate asuma până la capăt: se va căsători şi va prelua conducerea moşiei Mariino, într-un cuvânt îşi va urma strigătul sângelui.  Chiar şi Bazarov, tocmai cel care dispreţuieşte orice formă de romantism (şi implicit dragostea), în mod ironic şi contrar principiilor sale, se va îndrăgosti de bogata văduvă Olga Odinţova, tânără cu un farmec şi o inteligenţă aparte.

La început, cartea poate părea prea lentă, chiar plictisitoare, dar dacă mergi mai departe cu cititul, descoperi un roman destul de actual, întrucât conflictul dintre generaţii va exista dintotdeauna. În plus, intriga este pe plan secund căci nu acţiunea este importantă aici, ci personajele, atât de frumos zugrăvite, cu trăirile, sentimentele şi convingerile lor. Bazarov care m-a enervat îngrozitor prin comportamentul şi vorbele sale, este de fapt cel în jurul căruia e construit romanul, e roata care învârte căruţa, căci îi obligă cumva pe ceilalţi să reacţioneze. Păcat că sfârşeşte tragic! Romanticei din mine i-ar fi plăcut să-l vadă căsătorit cu Olga Odinţova. 😛

Pot spune că mi-a plăcut „Părinţi şi copii”, căci deşi Turgheniev nu-ţi dă senzaţii tari şi nici răspunsul la mari dileme, prin scriitura sa blândă şi caldă te pune pe gânduri, te face să-ţi analizezi anumite sentimente şi aspecte ale vieţii. Scena care m-a înduioşat cel mai tare, aproape până la lacrimi, este cea în care părinţii lui Bazarov, rămânând singuri după plecarea neaşteptată a fiului lor iubit, se consolează reciproc. Pur şi simplu mi-a adus aminte de mămăiţa mea care zice mereu că de câte ori plecăm de la ea, simte că se rupe ceva din sufletul său. Iar Arina, mama lui Bazarov, mi-a amintit de mama mea, nu prin aspectul fizic, ci prin comportament, căci de câte ori ne ducem acasă, mama nu ştie ce să pună mai repede pe masă, cum să ne trateze mai bine şi-n plus, întocmai ca Arina, şi ea a trăit o dramă la plecarea noastră de la casa părintească. Cred că din tot romanul, cel mai mult i-am iubit pe Arina Vasilievna şi Vasili Ivanovici, părinţii lui Bazarov. Sunt atât de înduioşători în respectul şi dragostea pentru fiul lor!!! Dar iată şi scena cu pricina:

„-Ne-a părăsit, bâigui el. Ne-a lăsat, s-a plictisit cu noi! Am rămas singur, singur-singurel! repetă de câteva ori şi de fiecare dată cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi arătat undeva cu degetul.

Arina Vasilievna se apropie de dânsul şi, lipindu-şi tâmpla de capul lui încărunţit, zise:

-Ce să-i faci, Vasea? Feciorul e ca aşchia desprinsă de trunchi. Mai bine zis, e ca şoimul: când vrea, zboară, când vrea se întoarce iarăşi. Pe când noi suntem ca două ciuperci pe-o scorbură, stăm alături şi nu ne mai urnim din loc. Numai eu o să rămân aceeaşi mereu pentru tine, ca şi tu pentru mine.

Vasili Ivanovici îşi luă mâinile de pe obraz şi îşi strânse în braţe soţia, prietena lui de-o viaţă. O îmbrăţişă cu atâta duioşie, cum n-o îmbrăţişase nici în tinereţe, căci, în clipa aceea de amărăciune, ea ştiuse să-i aline durerea şi să-l mângâie.”

 

CITATE DIN CARTE:

„Un bun chimist este de douăzeci de ori mai folositor decât cel mai bun poet.”

„Timpul, e lucru ştiut, zboară uneori ca pasărea, alteori se târăşte ca viermele; dar omul se simte bine atunci când nu ia în seamă trecerea lui.”

„Aţi dori să iubiţi, dar nu puteţi, o întrerupse Bazarov. Iată în ce constă nenorocirea dumneavoastră.”

„Te dăruieşti uşor doar atunci când nu eziţi.”

„Apariţia bădărăniei e deseori folositoare în viaţă , căci ea slăbeşte strunele prea încordate, potoleşte îngâmfarea, dar şi uitarea de sine, amintindu-le că de fapt, sunt rude apropiate.”

„Viaţa fiecărui om atârnă de un fir de păr, o prăpastie fără fund i se poate căsca la picioare în orice clipă, iar el îşi mai născoceşte şi singur tot soiul de neplăceri, îşi otrăveşte existenţa.”

„… după mine, mai cuminte e să spargi pietre decât să-i permiţi unei femei să pună stăpânire chiar şi pe vârful unui deget de-al tău.”

„Am observat, de altfel, că sentimentele de rudenie au rădăcini deosebit de adânci. Omul e în stare să renunţe la toate, să se lepede de orice prejudecăţi, dar să recunoască, bunăoară, că un frate de-al său care fură batiste e hoţ, asta este peste puterile lui.”

„Căci există o perioadă în viaţa femeilor tinere când ele înfloresc deodată, aidoma trandafirilor în toiul verii.”

„Vezi, câteodată e bine ca omul să se înşface singur de ciuf şi să se smulgă din locul unde se află, cum smulgi ridichea din răzor.”

„În geamantan mi-a rămas un loc gol, pe care-l umplu cu fân. Tot aşa facem şi când e vorba de geamantanul vieţii, adică îl umplem cu orice, numai să nu rămână gol.”

„Încearcă dar, să negi moartea! Când te neagă ea, e basta!”

„Moartea e o glumă veche, dar nouă pentru fiecare dintre noi.”

„Iubirea e o formă, iar propria mea formă a început deja să se descompună.”

„Obiceiul de a se lua peste picior, cu un aer de falsă dezinvoltură constituie întotdeauna semnul unor nemulţumiri ascunse sau al unor bănuieli nemărturisite.”

„Eu bunăoară, de asemenea gogomani am neapărată nevoie. Că doar nu e treaba zeilor să ardă oale!”

Şoimul

soimPentru că uneori avem nevoie de un imbold:

O povestioară spune că un împărat a primit doi şoimi. Unul a fost antrenat, însă despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea.

Unul dintre slujitori trebuia să se caţere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare. După ce a încercat în fel şi chip să facă şoimul să zboare de pe creangă, împăratul şi-a rugat supuşii să-l ajute.

Un bătrân înţelept s-a oferit să facă el asta şi a doua zi când s-a trezit, împăratul a văzut şoimul zburând de colo-colo.

– Cum ai făcut? şi-a întrebat supusul.

– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare.

Povestioara gasita pe facebook.

Mai uniţi ca niciodată

Cuza si UnireaÎn generală, în ziua de 24 ianuarie, ne scoteau pe toţi în curtea şcolii, „la careu”, ne aşezau frumos ca pe piesele de domino şi după ce vreun profesor rostea un discurs plin de patriotism, jucam cu toţii Hora Unirii (ale cărei versuri le ştiam cap-coadă). Eh, vă închipuiţi cât de mult apreciam noi elevii această zi, şi nu neapărat pentru că am fi fost cuprinşi de un vădit românism, ci pentru că scăpam de lecţii. Şi evenimentul ăsta s-a petrecut în fiecare 24 ianuarie, timp de 8 ani, până am intrat la liceu.

Acum dacă stau să mă gândesc mai bine, în acele momente, când ne chinuiam să învăţăm paşii horei (eu îi ştiam deja de la mama care m-a învăţat o mulţime de jocuri populare) şi cântam cât ne ţineau plămânii, ne simţeam cumva mândri. Cel puţin eu eram. Mi se părea că cinstim pe toţi care şi-au dat viaţa pentru ţara asta. Chiar credeam lucrul ăsta. Şi aici mă gândeam  la străbunicul care a murit în Primul Razboi Mondial, lăsându-şi nevasta de numai 25 de ani singură, cu 3 copii mici de crescut, îndurând sărăcia şi foamea. Atunci mă gândeam că măcar atât puteam să facem şi noi pentru el şi cei asemenea lui: o horă a unirii împotriva uitării.

Acum….în 24 ianuarie 2011 suntem mai uniţi ca niciodată:  ţara e înfloritoare, căci ne ghidăm după dictonul „Să trăiţi bine!”; Leul nostru nu se pleacă în faţa monedei euro sau a dolarului căci e „greu”;  bătrânii au renunţat la pensii din respect pentru parlamentari „Lasă tată, că ei sunt săraci, să aibă şi ei măcar de-o vilă cu piscină!”; tinerii găsesc slujbe la tot pasul, atât de multe încât nu se hotărăsc pe care să o aleagă, deci preferă să muncească pe-o nimica toată şi non-stop pentru patroni sau pleacă la cules de căpşuni, să-şi ajute şi fraţii spanioli, că doar latini suntem cu toţii;  poporul îşi arată recunoştinţa pentru iubitul nostru conducător cântând la unison un „Huuuuu” graţios căci îi mulţumim din inimă pentru toate făcute întru bunăstarea noastră.

Păcat de toţi cei care s-au jertfit ca să se ajungă aici… Probabil că şi ei, privindu-ne de acolo de sus, sunt tare mândri de noi şi de ceea ce am făcut cu moştenirea lăsată.

Da, cu siguranţă suntem mai uniţi ca niciodată.

CITATUL ZILEI:

„Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Mihail Sadoveanu

Povestea supei din piatră

The best soup everCu mulţi ani în urmă, 3 soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine pe soldaţi însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.

Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul soldat le-a spus: -Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: Secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.

Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.

-Aceasta va fi o supă foarte bună, zise al doilea soldat, dar un pic de sare ar face-o minunată.

În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus “Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai rămas câtăva.” S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă şi smântână. Până să fie gata supa, a mai apărut şi o sticlă de vin.

Tot satul alături de cei trei soldaţi s-au pus să se ospăteze. Au mâncat, au dansat, au cântat până târziu în noapte cum nu s-a mai întâmplat de mult. Dimineaţa când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză.

-Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor, şi pentru aceasta nu vă vom uita.

Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus:

-Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare!

Povestioara gasita pe facebook.

I’ve found my way…

Winter mood E mare lucru în ziua de azi să ştii pe ce drum s-o apuci… să ştii ce cale să alegi când în faţa ta zac întortocheate atâtea… să ai curajul de-a face la dreapta ori la stânga sau de-a merge tot înainte, când de fapt teama te îndeamnă la o rotaţie de 180 de grade.

Şi mai mult curaj îţi trebuie să recunoşti -şi asta după ce ai parcurs o bună bucată din drum- că nu asta ţi-e calea… căci a te întoarce din drum e echivalent cu eşecul. But guess what? It’s not!!!

Nu e nimic ruşinos în a face cale întoarsă! Nu e nimic rău în a dori să-ţi găseşti vocaţia, acel lucru pentru care tu te-ai născut! Nu eşti de blamat doar pentru că vrei să simţi că aparţii locului, să poţi zice: „Asta e! Aici e locul meu! Asta e calea mea! Pentru asta sunt făcut eu! Asta mi-e menirea!”

Şi cand vei avea norocul, voinţa şi curajul să faci asta, lucrurile îţi vor apărea într-o altă lumină, iar tu te vei fi găsit pe tine însuţi căci vei fi liber!

CITATUL ZILEI:

„Există o singură cale spre succes: să poţi fi capabil să-ţi trăieşti viaţa aşa cum doreşti! „

Christopher Morley

 

Un pahar cu lapte

Intr-o zi, Howard Kelly, un tanar sarac care vindea diferite marfuri din poarta in poarta ca sa-si plateasca studiile la facultatea de medicina, a cautat bani in buzunar pentru a-si lua de mancare, insa a gasit doar o moneda de 10 centi. Asa ca a decis sa ceara ceva de mancare la urmatoarea casa. Dar nervii lui l-au tradat cand i-a deschis usa o femeie superba si in loc sa ceara ceva de mancare, a cerut un pahar cu apa. Ea s-a gandit ca tanarul parea infometat, asa ca i-a adus un pahar mare cu lapte. Howard l-a baut incet si dupa aceea a intrebat:
-Cat va datorez?
-Nu-mi datorezi nimic, a raspuns femeia. Mama mea ne-a invatat ca trebuie sa fim mereu buni cu cei care au nevoie de noi…
-Va multumesc din suflet! i-a raspuns Howard si in timp ce pleca de la casa aceea, nu numai ca s-a simtit mai usurat, dar si increderea in Dumnezeu si in oameni i-a devenit mai puternica. Fusese de atatea ori pe punctul de a abandona studiile din cauza saraciei.

Dupa cativa ani, femeia s-a imbolnavit grav. Medicii din satul ei erau ingrijorati. Dupa putin timp au trimis-o in oras. L-au cautat pe Dr. Howard Kelly pentru o consultatie. Cand el a auzit numele satului din care provenea pacienta, ochii sai au capatat o lumina speciala si o senzatie placuta i-a invadat trupul. Imediat Dr. Kelly a urcat din holul spitalului in camera femeii.

Imbracat in halatul lui, doctorul a intrat sa o vada. Capriciile destinului, era chiar ea, a recunoscut-o imediat. Asa ca si-a jurat sa faca tot posibilul sa-i salveze viata. Din ziua aceea a urmarit cazul femeii cu cea mai mare atentie, ea a fost operata pe cord deschis si se recupera foarte incet…

Dupa o lunga lupta, ea a invins boala! Era in sfarsit sanatoasa!

Dat fiind ca pacienta era in afara oricarui pericol, Dr. Kelly a cerut biroului administrativ sa-i trimita factura cu totalul cheltuielilor, ca s-o aprobe. A recontrolat-o si a semnat-o. Mai mult, a scris ceva pe marginea facturii si a trimis-o in camera pacientei.

Factura a ajuns la femeie, dar ei ii era teama sa o deschida, pentru ca stia ca ar fi lucrat pentru tot restul zilelor sale ca sa plateasca costul unei interventii atat de complicate si scumpe… Cand in sfarsit a deschis-o, ceva i-a atras imediat atentia. Pe marginile facturii a gasit scrise aceste cuvinte: „Platita integral acum multi ani, cu un pahar de lapte. Semnat: Dr.Howard Kelly”

Povestioara gasita pe facebook.

Bilanţ 2010

New Year Lights 2010Cu toate că o postare de genul ăsta a ajuns un clişeu şi risc să vă plictisesc, eu ţin la obiceiul de a rememora întâmplările fiecarui an pe care îl las în urmă. Şi asta pentru că îmi face bine sufleţelului, căci de fiecare dată după ce-mi fac bilanţul anului care tocmai s-a încheiat, rămân plăcut surprinsă când descopăr că nu am avut parte de un an aşa de urât pe cât credeam. Şi e minunat să vezi câte lucruri bune ţi s-au întâmplat, deşi ţie ţi se părea că ai întâmpinat numai greutăţi şi ai trăit numai întâmplări nefericite. Pentru că de obicei ne rămân întipărite în minte numai lucrurile rele şi urâte şi tindem să le dăm uitării pe cele frumoase.

Aşadar, în 2010:

-am repornit în ianuarie activitatea blogului, după o pauză de câteva luni

-mi-am redescoperit pasiunea pentru lectură (şi bine am făcut!)

-am gustat iarna din plin la Rânca şi Păltiniş, intr-un decor de basm

-m-am bucurat de 2 torturi de ziua mea, alături de cei dragi şi o măsea umflată

-am continuat tradiţia de primăvară a familiei, mergând la cules de cocorăi şi viorele ca-n fiecare an

-am cunoscut un medic stomatolog excelent, rezultatul întâlnirii noastre fiind o extracţie nu prea uşoară şi o operaţie dificilă, dar şi o Mărgeluţă sănătoasă până-n rădăcina dinţilor (la propriu!!!)

-am descoperit cât de greu se organizează o nuntă, mai ales când nu ai niciun ajutor şi nici punga groasă

-Pisicuţa noastră a avut un an taaaaaare prost: un cretin a intrat în Al Meu Ca Bradul şi a făcut praf spatele maşinii, exact înainte de nuntă, de 2 ori ne-au lovit-o în parcarea din faţa blocului (în faţă şi spate, câtă simetrie frate!), o dată ne-au spart-o hoţii în parcarea de la Cora Lujerului şi ultima oară ne-au ridicat-o ăia de la primărie.  Ghinion curat pentru Pisicuţă!!!

-am avut parte de nişte sărbători pascale minunate şi m-am bucurat ca un copil de cadoul Iepuraşului

-am simţit pe propria piele ce treabă murdară e renovarea casei, dar şi ce senzaţie plăcută te cuprinde când vezi rezultatul final

-am câştigat o carte de la Buybooks şi una de la Bia şi asta m-a bucurat enorm, căci de mult nu mai câştigasem ceva atât de frumos

-am suferit enorm când Mărinică, unul din motanii mei a murit în chinuri groaznice în faţa mea 😦

-am devenit Mărgea de capitală şi primul lucru făcut a fost o vizită la Muzeul Satului

-am plâns la nunta lui Cori, în biserică, deşi ea nu ştie (acum cu siguranţă a aflat!)

-m-am legat la cap şi adevăr vă spun vouă:  E BINE MĂRITATĂ!!!

-am avut parte de o nuntă plină de peripeţii, dar frumoasă şi de o lună de miere şi mai şi!

-mi-am învins teama de apă şi m-am bucurat de valurile mării la maxim

-blogul a împlinit un anişor

-mi-am schimbat buletinul vâlcean într-unul bucureştean (şi n-am dat 10 000 lei ca-n filmul ăla românesc care-i place Alui Meu Ca Bradul!!! :P)

-am primit cel mai frumos cadou de până acum de la Moş Nicolae

-am câştigat o scrisoare personalizată de la Moş Crăciun (dap, cu siguranţă 2010 a fost anul câştigurilor)

Per total, a fost totuşi un an bun, plin de evenimente importante, frumoase, dar şi de multe încercări, care ne-au dat toate planurile peste cap şi ne-au pus răbdarea şi nervii la încercare. Nu am realizat chiar tot ce-mi propusesem, dar nu-i bai. 2010 a fost anul noilor începuturi, anul marilor schimbări. Cu siguranţă nu-l voi uita niciodată!

CITATUL ZILEI:

„Timpul e un maestru de ceremonii care ne aduce mereu acolo unde se cuvine să fim, avansăm, ne oprim şi dăm înapoi la ordinele lui, greşeala noastră e că ne închipuim că-l putem trage pe sfoară.”

Jose Saramago

În timp înveţi

A venit şi timpul primei postări mărgelate din acest an. Şi în loc de povestioara de vineri, cu gândul încă la anul care s-a încheiat şi cu privirea îndreptată spre cel care abia a început, vă las cu „În timp înveţi” a lui J.L. Borges, urându-vă toate cele bune pentru 2011 şi LA MULŢI ANI Ionilor şi Ioanelor!

După un anumit timp,
omul învaţă să perceapă diferenţa
subtilă între a susţine o mână
şi a înlănţui un suflet,
şi învaţă că amorul nu înseamnă a te culca cu cineva
şi că a avea pe cineva alături nu e sinonim cu starea de siguranţă,
şi aşa, omul începe să înveţe…
că săruturile nu sunt contracte
şi cadourile nu sunt promisiuni,
şi aşa omul începe să-şi accepte căderile cu capul sus şi ochii larg deschişi,
şi învaţă să-şi construiască toate drumurile
bazate în ‘astăzi’ şi ‘acum’,
pentru că terenul lui ‘mâine ‘
este prea nesigur pentru a face planuri…
şi viitorul are mai mereu o mulţime de variante care se opresc însă la jumătatea drumului.

Şi după un timp, omul învaţă că dacă e prea mult,
până şi căldura cea dătătoare de viaţă a soarelui, arde şi calcinează.
Aşa că începe să-şi planteze propria grădină
şi-şi împodobeşte propriul suflet,
în loc să mai aştepte ca altcineva să-i aducă flori,
şi învaţă că într-adevăr poate suporta,
că într-adevăr are forţa,
că într-adevăr e valoros,
şi omul învaţă şi învaţă…
şi cu fiecare zi învaţă.

Cu timpul înveţi că a sta alături de
cineva pentru că îţi oferă un viitor bun,
înseamnă că mai devreme sau mai târziu vei vrea să te întorci la trecut.

Cu timpul înţelegi că doar cel care e capabil să te iubească cu defectele tale,
fără a pretinde să te schimbe,
îţi poate aduce toată fericirea pe care ţi-o doreşti.
Îţi dai seama cu timpul că dacă eşti alături de această persoană doar pentru a-ţi întovărăşi singurătatea,
în mod inexorabil vei ajunge să nu mai vrei să o vezi.

Ajungi cu timpul să înţelegi că adevăraţii prieteni sunt număraţi,
şi că cel care nu luptă pentru ei,
mai devreme sau mai târziu se va vedea înconjurat doar de false prietenii.

Cu timpul înveţi că vorbele spuse într-un moment de mânie,
pot continua tot restul vieţii să facă rău celui rănit.

Cu timpul înveţi că a scuza e ceva ce poate face oricine,
dar că a ierta, asta doar sufletele cu adevărat mari o pot face.

Cu timpul înţelegi că dacă ai rănit grav un prieten,
e foarte probabil că niciodată prietenia lui nu va mai fi la aceeaşi intensitate.

Cu timpul îţi dai seama că deşi
poţi fi fericit cu prietenii tăi,
într-o bună zi vei plânge
după cei pe care i-ai lăsat să plece.

Cu timpul îţi dai seama că fiecare experienţă trăită alături de fiecare fiinţă,
nu se va mai repeta niciodată.

Cu timpul îţi dai seama că cel care umileşte sau dispreţuieşte o fiinţă umană,
mai devreme sau mai târziu va suferi aceleaşi
umilinţe şi dispreţ, dar multiplicate, ridicate la pătrat.

Cu timpul înveţi că grăbind sau forţând lucrurile să se petreacă,
asta va determina că în final,
ele nu vor mai fi aşa cum sperai.

Cu timpul îţi dai seama că în realitate,
cel mai bine nu era viitorul,
ci momentul pe care-l trăiai exact în acel moment.

Cu timpul vei vedea că deşi te simţi fericit cu cei care-ţi sunt împrejur,
îţi vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine
şi acum s-au dus şi nu mai sunt…

Cu timpul vei învăţa că încercând să ierţi sau să
ceri iertare,
să spui că iubeşti, să spui că ţi-e dor,
să spui că ai nevoie,
să spui că vrei să fii prieten,
dinaintea unui mormânt,
nu mai are niciun sens.

Dar din păcate,
toate se învaţă doar cu timpul…

Jorge Luis Borges