Parfum livresc

Părinţi şi copii

Parinti si copii-I.S.TurghenievPentru că-mi doream de mult să citesc ceva scris de Turgheniev, „Părinţi şi copii” apărută la Jurnalul Naţional a picat exact la ţanc. Mulţumesc Alui Meu Ca Bradul că mi-a făcut-o cadou! 😉 Şi cum Şiragurile nu au mai mirosit de ceva timp a iz livresc, m-am gândit că ar fi un bun prilej să scrijelesc acum câteva cuvinte despre această carte.

Aşadar, „Părinţi şi copii’ este considerat de critică drept capodopera lui Ivan Sergheevici Turgheniev (1818-1883), deşi  atunci când a apărut în 1862 a creat mare vâlvă şi reacţii ostile, fapt care a contribuit la decizia scriitorului de a părăsi Rusia.

Acţiunea romanului, care este unul realist până la ultima pagină, începe în 1859, când tânărul Arkadi Nikolaevici Kirsanov, proaspăt absolvent de facultate, se întoarce acasă în provincie, la moşia tatălui său văduv, Nikolai Petrovici Kirsanov, pe care-l găseşte locuind cu Fenecika, o femeie mult mai tânără ca el, având împreună şi un băieţel de câteva luni.  Însă Arkadi nu se întoarce singur acasă la Mariino, ci împreună cu noul său prieten şi mentor Evgheni Vasilievici Bazarov, tânăr medic, cu o mare influenţă asupra lui şi care reprezintă omul nou, ce nu dă doi bani pe aristocraţie şi crede doar în investigaţiile ştiinţifice. El e de fapt şi personajul central al romanului. Cei doi tineri reprezintă generaţia nouă, rebelă, nesupusă şi se autointitulează nihilişti, întrucât resping orice autoritate (a legii, a sentimentului, a moralei, a tradiţiei), orice valoare general recunoscută. Punctele lor de vedere neobişnuite vor stârni felurite reacţii în conacul Kirsanov: Nikolai, tatăl lui Arkadi, care admiră ideile noi şi vrea să fie în pas cu vremurile, nu neagă progresul, ba chiar este foarte fascinat de toate experimentele ştiinţifice ale lui Bazarov; Pavel Petrovici Kirsanov, unchiul lui Arkadi, care locuieşte şi el la mosie cu Nikolai, naţionalistul slavofil, adeptul aristocraţiei, mereu la patru ace şi mirosind a parfum, nu-l suportă pe Bazarov şi nu înghite nici vederile sale nihiliste ce condamnă traiul moşierilor, drept urmare îl va provoca la duel; slugile de la Mariino îl adoră pe Bazarov, deşi acesta le vorbeşte în doi peri şi le ia peste picior, iar Fenecikăi îi provoacă o teamă teribilă.

Deşi la început împărtăşeşte principiile şi idealurile lui Bazarov, Arkadi va realiza într-un final că acest nihilism nu este decât de suprafaţa pentru el, întrucât nu şi-l poate asuma până la capăt: se va căsători şi va prelua conducerea moşiei Mariino, într-un cuvânt îşi va urma strigătul sângelui.  Chiar şi Bazarov, tocmai cel care dispreţuieşte orice formă de romantism (şi implicit dragostea), în mod ironic şi contrar principiilor sale, se va îndrăgosti de bogata văduvă Olga Odinţova, tânără cu un farmec şi o inteligenţă aparte.

La început, cartea poate părea prea lentă, chiar plictisitoare, dar dacă mergi mai departe cu cititul, descoperi un roman destul de actual, întrucât conflictul dintre generaţii va exista dintotdeauna. În plus, intriga este pe plan secund căci nu acţiunea este importantă aici, ci personajele, atât de frumos zugrăvite, cu trăirile, sentimentele şi convingerile lor. Bazarov care m-a enervat îngrozitor prin comportamentul şi vorbele sale, este de fapt cel în jurul căruia e construit romanul, e roata care învârte căruţa, căci îi obligă cumva pe ceilalţi să reacţioneze. Păcat că sfârşeşte tragic! Romanticei din mine i-ar fi plăcut să-l vadă căsătorit cu Olga Odinţova. 😛

Pot spune că mi-a plăcut „Părinţi şi copii”, căci deşi Turgheniev nu-ţi dă senzaţii tari şi nici răspunsul la mari dileme, prin scriitura sa blândă şi caldă te pune pe gânduri, te face să-ţi analizezi anumite sentimente şi aspecte ale vieţii. Scena care m-a înduioşat cel mai tare, aproape până la lacrimi, este cea în care părinţii lui Bazarov, rămânând singuri după plecarea neaşteptată a fiului lor iubit, se consolează reciproc. Pur şi simplu mi-a adus aminte de mămăiţa mea care zice mereu că de câte ori plecăm de la ea, simte că se rupe ceva din sufletul său. Iar Arina, mama lui Bazarov, mi-a amintit de mama mea, nu prin aspectul fizic, ci prin comportament, căci de câte ori ne ducem acasă, mama nu ştie ce să pună mai repede pe masă, cum să ne trateze mai bine şi-n plus, întocmai ca Arina, şi ea a trăit o dramă la plecarea noastră de la casa părintească. Cred că din tot romanul, cel mai mult i-am iubit pe Arina Vasilievna şi Vasili Ivanovici, părinţii lui Bazarov. Sunt atât de înduioşători în respectul şi dragostea pentru fiul lor!!! Dar iată şi scena cu pricina:

„-Ne-a părăsit, bâigui el. Ne-a lăsat, s-a plictisit cu noi! Am rămas singur, singur-singurel! repetă de câteva ori şi de fiecare dată cu mâna întinsă, ca şi cum ar fi arătat undeva cu degetul.

Arina Vasilievna se apropie de dânsul şi, lipindu-şi tâmpla de capul lui încărunţit, zise:

-Ce să-i faci, Vasea? Feciorul e ca aşchia desprinsă de trunchi. Mai bine zis, e ca şoimul: când vrea, zboară, când vrea se întoarce iarăşi. Pe când noi suntem ca două ciuperci pe-o scorbură, stăm alături şi nu ne mai urnim din loc. Numai eu o să rămân aceeaşi mereu pentru tine, ca şi tu pentru mine.

Vasili Ivanovici îşi luă mâinile de pe obraz şi îşi strânse în braţe soţia, prietena lui de-o viaţă. O îmbrăţişă cu atâta duioşie, cum n-o îmbrăţişase nici în tinereţe, căci, în clipa aceea de amărăciune, ea ştiuse să-i aline durerea şi să-l mângâie.”

 

CITATE DIN CARTE:

„Un bun chimist este de douăzeci de ori mai folositor decât cel mai bun poet.”

„Timpul, e lucru ştiut, zboară uneori ca pasărea, alteori se târăşte ca viermele; dar omul se simte bine atunci când nu ia în seamă trecerea lui.”

„Aţi dori să iubiţi, dar nu puteţi, o întrerupse Bazarov. Iată în ce constă nenorocirea dumneavoastră.”

„Te dăruieşti uşor doar atunci când nu eziţi.”

„Apariţia bădărăniei e deseori folositoare în viaţă , căci ea slăbeşte strunele prea încordate, potoleşte îngâmfarea, dar şi uitarea de sine, amintindu-le că de fapt, sunt rude apropiate.”

„Viaţa fiecărui om atârnă de un fir de păr, o prăpastie fără fund i se poate căsca la picioare în orice clipă, iar el îşi mai născoceşte şi singur tot soiul de neplăceri, îşi otrăveşte existenţa.”

„… după mine, mai cuminte e să spargi pietre decât să-i permiţi unei femei să pună stăpânire chiar şi pe vârful unui deget de-al tău.”

„Am observat, de altfel, că sentimentele de rudenie au rădăcini deosebit de adânci. Omul e în stare să renunţe la toate, să se lepede de orice prejudecăţi, dar să recunoască, bunăoară, că un frate de-al său care fură batiste e hoţ, asta este peste puterile lui.”

„Căci există o perioadă în viaţa femeilor tinere când ele înfloresc deodată, aidoma trandafirilor în toiul verii.”

„Vezi, câteodată e bine ca omul să se înşface singur de ciuf şi să se smulgă din locul unde se află, cum smulgi ridichea din răzor.”

„În geamantan mi-a rămas un loc gol, pe care-l umplu cu fân. Tot aşa facem şi când e vorba de geamantanul vieţii, adică îl umplem cu orice, numai să nu rămână gol.”

„Încearcă dar, să negi moartea! Când te neagă ea, e basta!”

„Moartea e o glumă veche, dar nouă pentru fiecare dintre noi.”

„Iubirea e o formă, iar propria mea formă a început deja să se descompună.”

„Obiceiul de a se lua peste picior, cu un aer de falsă dezinvoltură constituie întotdeauna semnul unor nemulţumiri ascunse sau al unor bănuieli nemărturisite.”

„Eu bunăoară, de asemenea gogomani am neapărată nevoie. Că doar nu e treaba zeilor să ardă oale!”

Reclame
Din gura altora, Povestioara de vineri

Şoimul

soimPentru că uneori avem nevoie de un imbold:

O povestioară spune că un împărat a primit doi şoimi. Unul a fost antrenat, însă despre celălalt i s-a spus că refuză să se dezlipească de creanga pe care stătea.

Unul dintre slujitori trebuia să se caţere în fiecare zi în copac să-i ducă de mâncare. După ce a încercat în fel şi chip să facă şoimul să zboare de pe creangă, împăratul şi-a rugat supuşii să-l ajute.

Un bătrân înţelept s-a oferit să facă el asta şi a doua zi când s-a trezit, împăratul a văzut şoimul zburând de colo-colo.

– Cum ai făcut? şi-a întrebat supusul.

– A fost foarte simplu. Nu a trebuit decât să îi tai craca de sub picioare.

Din gura altora, Mulţi ani trăiască!, Propriu şi personal

Mai uniţi ca niciodată

Cuza si UnireaÎn generală, în ziua de 24 ianuarie, ne scoteau pe toţi în curtea şcolii, „la careu”, ne aşezau frumos ca pe piesele de domino şi după ce vreun profesor rostea un discurs plin de patriotism, jucam cu toţii Hora Unirii (ale cărei versuri le ştiam cap-coadă). Eh, vă închipuiţi cât de mult apreciam noi elevii această zi, şi nu neapărat pentru că am fi fost cuprinşi de un vădit românism, ci pentru că scăpam de lecţii. Şi evenimentul ăsta s-a petrecut în fiecare 24 ianuarie, timp de 8 ani, până am intrat la liceu.

Acum dacă stau să mă gândesc mai bine, în acele momente, când ne chinuiam să învăţăm paşii horei (eu îi ştiam deja de la mama care m-a învăţat o mulţime de jocuri populare) şi cântam cât ne ţineau plămânii, ne simţeam cumva mândri. Cel puţin eu eram. Mi se părea că cinstim pe toţi care şi-au dat viaţa pentru ţara asta. Chiar credeam lucrul ăsta. Şi aici mă gândeam  la străbunicul care a murit în Primul Razboi Mondial, lăsându-şi nevasta de numai 25 de ani singură, cu 3 copii mici de crescut, îndurând sărăcia şi foamea. Atunci mă gândeam că măcar atât puteam să facem şi noi pentru el şi cei asemenea lui: o horă a unirii împotriva uitării.

Acum….în 24 ianuarie 2011 suntem mai uniţi ca niciodată:  ţara e înfloritoare, căci ne ghidăm după dictonul „Să trăiţi bine!”; Leul nostru nu se pleacă în faţa monedei euro sau a dolarului căci e „greu”;  bătrânii au renunţat la pensii din respect pentru parlamentari „Lasă tată, că ei sunt săraci, să aibă şi ei măcar de-o vilă cu piscină!”; tinerii găsesc slujbe la tot pasul, atât de multe încât nu se hotărăsc pe care să o aleagă, deci preferă să muncească pe-o nimica toată şi non-stop pentru patroni sau pleacă la cules de căpşuni, să-şi ajute şi fraţii spanioli, că doar latini suntem cu toţii;  poporul îşi arată recunoştinţa pentru iubitul nostru conducător cântând la unison un „Huuuuu” graţios căci îi mulţumim din inimă pentru toate făcute întru bunăstarea noastră.

Păcat de toţi cei care s-au jertfit ca să se ajungă aici… Probabil că şi ei, privindu-ne de acolo de sus, sunt tare mândri de noi şi de ceea ce am făcut cu moştenirea lăsată.

Da, cu siguranţă suntem mai uniţi ca niciodată.

CITATUL ZILEI:

„Patriotismul nu înseamnă ura împotriva altor neamuri, ci datorie către neamul nostru; nu înseamnă pretenţia că suntem cel mai vrednic popor din lume, ci îndemnul să devenim un popor vrednic.”

Mihail Sadoveanu

Din gura altora, Povestioara de vineri

Povestea supei din piatră

The best soup everCu mulţi ani în urmă, 3 soldaţi înfometaţi şi obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un mic sătuc. Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război. S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine pe soldaţi însă au făcut-o cu mâna goală. Au început să se plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de foame.

Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe. Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul soldat le-a spus: -Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl avem: Secretul cu ajutorul căruia poţi face supă din pietre.

Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.

-Aceasta va fi o supă foarte bună, zise al doilea soldat, dar un pic de sare ar face-o minunată.

În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus “Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai rămas câtăva.” S-a întors repede şi a mai adus şi un şorţ de bucătărie, un pătrunjel şi o gulie. În timp ce acestea au fost puse la fiert şi altor ţărani li s-a mai împrospătat memoria. În curând în oală au fost puse orz, morcovi, carne de vacă şi smântână. Până să fie gata supa, a mai apărut şi o sticlă de vin.

Tot satul alături de cei trei soldaţi s-au pus să se ospăteze. Au mâncat, au dansat, au cântat până târziu în noapte cum nu s-a mai întâmplat de mult. Dimineaţa când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau pus un rucsac cu cea mai bună pâine şi brânză.

-Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor, şi pentru aceasta nu vă vom uita.

Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mulţime şi a spus:

-Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare!!!

Încreţi-mi-ar creierul!, Din gura altora, Fotografia săptămânii, Mulţi ani trăiască!

Edgar Allan Poe

Edgar Allan Poe

202 ani de la nasterea lui Edgar Allan Poe, creatorul primului detectiv din literatura, Auguste Dupin.

Cateva citate culese de Margeluta din operele lui Poe gasiti aici.

Din gura altora, Propriu şi personal

I’ve found my way…

Winter mood E mare lucru în ziua de azi să ştii pe ce drum s-o apuci… să ştii ce cale să alegi când în faţa ta zac întortocheate atâtea… să ai curajul de-a face la dreapta ori la stânga sau de-a merge tot înainte, când de fapt teama te îndeamnă la o rotaţie de 180 de grade.

Şi mai mult curaj îţi trebuie să recunoşti -şi asta după ce ai parcurs o bună bucată din drum- că nu asta ţi-e calea… căci a te întoarce din drum e echivalent cu eşecul. But guess what? It’s not!!!

Nu e nimic ruşinos în a face cale întoarsă! Nu e nimic rău în a dori să-ţi găseşti vocaţia, acel lucru pentru care tu te-ai născut! Nu eşti de blamat doar pentru că vrei să simţi că aparţii locului, să poţi zice: „Asta e! Aici e locul meu! Asta e calea mea! Pentru asta sunt făcut eu! Asta mi-e menirea!”

Şi cand vei avea norocul, voinţa şi curajul să faci asta, lucrurile îţi vor apărea într-o altă lumină, iar tu te vei fi găsit pe tine însuţi căci vei fi liber!

CITATUL ZILEI:

„Există o singură cale spre succes: să poţi fi capabil să-ţi trăieşti viaţa aşa cum doreşti! „

Christopher Morley