Mulţi ani trăiască!, Propriu şi personal, Urechi fericite

La multi ani tati!

Azi e ziua ta!  Incepi acea bucata de viata cu 5 inainte! LA MULTI ANI Tati! Sa-mi fii sanatos si la punga gros, ca sa mai dai si altora (a se citi fiica-ta!! 😀 Ce credeai?)

Si-mi pare tare rau ca nu sunt si eu alaturi de voi toti, sa stam impreuna la masa, sa ne bucuram de tortul de caramel si friptura la gratar facuta de tine. Aia grozava, pe care numai tu stii s-o faci! Dar multumesc ca v-ati gandit la mine, am simtit asta dupa-amiaza, cand nu mi-a stat capul decat la tort! Parca-i si simteam gustul!:) Deci nu care cumva sa uiti ca mi-ai promis la telefon ca vom face un reload cand vin acasa!

Te iubesc si mi-e dor de tine tati! Si multumesc(stii tu pentru ce!)! 😉 LA MULTI ANI MISTER BEN!

CITATUL ZILEI:

„Pentru un parinte nimic nu este mai important decat sa fie iubit de copilul sau; daca nu stii sa-l faci sa te iubeasca, e o cauza pierduta!”

Ileana Vulpescu

Tii minte cand ne-am certat si ti-am zis ca daca nu ai mai fi, nici nu m-ar durea absenta ta? Am mintit.

Reclame
Propriu şi personal

Pe fereastra vine netul

married_to_computerCetateana Margeluta, de buna voie si nesilita de nimeni, te legi la cap de subsemnatul Internet, printr-o conexiune de 100 Mbps? DAAAA am strigat in gura mare din toti plamanii. 😀 Si imediat m-am trezit la usa cu un domn foarte inalt, de ma simteam pe langa el ca un liliputan, care a coborat un cablu de la etajul 7, l-a bagat pe fereastra, mi-a dat un IP si…that was all, totul a fost gata cat ai zice „peste”! Si cand ma gandesc ca mi-am tocit nervii atata timp cu neseriosii de la Rds!

Dap, dragii mei cititori margelati, dupa luni intregi de rabdari prajite, am in sfarsit internet. Acum pot sa navighez, sa plutesc, chiar sa inot in oceanul din on line! Pot sa zburd libera ca un iedut pe campiile vaste ale internetului! Sunt mai incantata decat un copil care primeste o acadea!

Imi alimentez dependenta! Guilty as charged! 😛

Din gura altora, Povestioara de vineri

Patul de langa fereastra

Doi barbati grav bolnavi, imobilizati la pat, imparteau aceeasi camera de spital.
Unuia dintre ei i se permitea sa stea asezat in fiecare zi cate o ora pentru a facilita drenarea fluidului din plamani. Patul sau era pozitionat in dreptul singurei ferestre din camera.

Celalalt barbat era imobilizat in pozitie culcata si ii era inaccesibila ipotetica priveliste pe care o oferea unica fereastra.

Cei doi nu aveau altceva de facut decat sa stea de vorba. Si vorbeau la nesfarsit: despre sotiile lor, despre carierele lor, despre serviciul militar si despre locurile in care isi petreceau vacantele. In fiecare dupa-amiaza, cel caruia i se permitea sa stea asezat, ii descria celuilalt ceea ce vedea afara.

Omul care nu putea privi pe fereastra ajunsese sa traiasca pentru ora aceea din zi cand i se descria in amanuntime ce se intampla in afara spitalului. Perspectiva sa se largea si capata substanta datorita acestei descrieri. Fereastra pare-se ca dadea spre un parc cu un minunat lac. O multime de rate salbatice si lebede isi gasisera camin in acel lac iar copiii se jucau lansand in apa barci in miniatura. Indragostitii se plimbau imbratisati admirand florile in toate culorile curcubeului ce crestea din belsug in parc. Copaci seculari margineau aleile, iar pe cer se profilau cladirile orasului din departare.

Omul de la fereastra povestea cu voce domoala si cu detalii minutios alese tot ce parcul ii dezvaluia. Celalalt se lasa purtat de povestire inchizand ochii si imaginandu-si toate scenele. Intr-o dupa-aminaza calduta omul de la fereastra povesti despre parada care tocmai trecea prin parc. Desi bolnavul imobilizat nu putea auzi muzica, reusea sa isi imagineze clovnii, carele alegorice, caii impodobiti si masinile decorate de sarbatoare.

Zilele treceau iar omul ce nu putea privi pe fereastra incepu sa fie invidios pe sansa celuilalt. Aprecia efortul celui de la fereastra de a-i descrie in detaliu ce se intampla afara, dar si-ar fi dorit sa fie el cel care putea admira privelistea. Incepuse sa isi antipatizeze colegul de camera si, in cele din urma, ajunsese sa-si doreasca cu disperare sa fie el asezat in locul aceluia.

Intr-o dimineata, infirmiera ce ii avea in grija constata ca bolnavul de la fereastra murise linistit in somn. Cu tristete, cheama asistentii sa ia trupul neinsufletit. Curand dupa aceea, bolnavul ce tanjea dupa patul de langa geam intreba daca nu poate fi mutat in locul pe care si-l dorise atat.

Infirmiera il transfera imediat si se asigura ca sta confortabil apoi il lasa singur. Incet si cu mare greutate bolnavul nostru reusi sa se propteasca intr-un cot si sa incerce sa arunce o prima privire afara. In sfarsit se putea bucura nemijlocit de privelistea de afara!

Se cazni sa se intoarca si privi pe fereastra. In locul parcului nu era decat un zid gol! Suna infirmiera si o intreba: „Cum se face ca omul acela, colegul meu de camera, vedea un parc si un lac si imi descria totul atat de fidel? Cum putea sa imi spuna despre frumusete si dragoste cand, de fapt, el nu putea vedea decat un zid vechi din caramida?”.

Sora ii raspunse surprinsa: „Vai! Nu stiai ca bietul tau coleg de camera era orb? Nu putea vedea nici macar zidul daramite altceva”. Apoi adauga trista: „Poate voia doar sa te incurajeze”.

Daca traiesti fiind preocupat obsesiv de ceea ce au altii si tu nu ai, cu siguranta vei rata bucuria de a primi ceea ce altii incearca sa iti daruiasca. Asa ca e mai bine sa lupti pentru ceea ce-ti doresti tu si sa nu mai tii cont de ceea ce zic cei din jur.

Ai simtit vreodata invidie crunta fata de o persoana careia ai fi vrut sa ii iei locul? Ai fost vreodata dezamagit – poate ceva care ai crezut ca va fi minunat, s-a dovedit ulterior a fi mult mai putin de atat? Ai primit vreodata incurajari fara rezerve si nu ai apreciat la acel moment importanta lor?

Dor de ducă, Propriu şi personal

Plimbareee? Plimbare…

All the books one wantsEu si nasa mea de cununie ne asemanam foarte mult din punct de vedere al hobby-urilor, mai ales cand vine vorba de calatorii sau simple plimbari. Asa ca saptamana asta, cand a fost in Bucuresti cu treburi personale si a stat la noi 2 zile, Margeaua a fost cea mai bucuroasa-am avut si eu un motiv sa ies din casa si mai ales, cu cine!

Miercuri seara, am luat la pas Calea Victoriei, pe care imi doream de mult s-o vad. Am cascat gura la hotelurile cu multe stele ca Novotel, Radisson, Continental, Hilton, Capsa, ne-am zgait in vitrinele magazinelor de lux, ne-am notat programul Teatrului de revista, unde vrem sa ajungem cat mai curand posibil, ne-am fotografiat in fata Cercului Militar. Si am avut cel mai bun ghid, pe cumnatul meu, care este pur si simplu o harta ambulanta a capitalei. L-am innebunit cu intrebarile, saracul: „Aici ce este?” „Si aici ce e?”, intocmai ca un copil mic. 😛  Dar nu s-a suparat… Din pacate nu am avut cu ce sa fac fotografii, pentru ca aparatul meu foto s-a stricat asta-vara, cand ne-am intors de la mare, exact la intrarea in tara. Cred ca nici el nu voia sa vina acasa, isi dorea un concediu prelungit…si s-a ales cu unul…medical, caci nu-i mai functioneaza obiectivul. Si din momentul acela, tot plang dupa Sonyul meu bolnavior. 😦

In ziua urmatoare, tot la ceas de seara, am fost la Universitate, de unde mi-a cumparat Al Meu Ca Bradul 2 carti (Hemingway -„Adio arme!” si Jose Saramago-„Pluta de piatra”) de la vanzatorii de carti vechi si ne-am amuzat citind toate proverbele de la Proiectul Strada Cartii, afisate pe cladire. Trecand pe langa Teatrul National de Opereta Ion Dacian, am auzit facand vocalize o soprana (zic eu ca era soprana!). Probabil se pregatea de spectacolul din seara aceea de joi. Si uite asa am mai trecut ceva pe lista mea cu lucruri de facut in Bucuresti- sa mergem la opereta. Daa, „bucuria” Alui Meu Ca Bradul, deja i se zbarlise parul pe el numai la auzul cuvantului! 😀 Dar eu imi doresc mult de tot sa vad un astfel de spectacol, caci m-a impresionat fantastic cel vazut in clasa a sasea la Craiova, cand am fost in excursie cu clasa. Si de atunci imi tot promit sa repet experienta, dar fara succes pana acum. Pana acum… Si plimbarea s-a incheiat cu un moment de odihna pe o banca exact langa Km 0 al capitalei. Si langa niste pustani care se sarutau de mama focului…Dragostea, ce sa-i faci?!?!  Din fericire, joi am reusit sa fac rost de un aparat foto, dar nu performant, de aici si calitatea slaba a fotografiilor. Asta daca vi le-as putea arata, ca deocamdata nu le pot incarca din cauza conexiunii slabe la internet. 😦

Oricum, ideea este ca Bucurestiul are un farmec aparte  vazut la ceas de seara. Valul intunericului ascunde, pe cat posibil, stratul gros de praf, rahateii cainilor si mormanele de gunoi. Mai rau e cand se lumineaza de ziua!

LATER EDIT: Fotografii din serile cu pricina puteti vedea aici.  😉

Din gura altora, Povestioara de vineri

Creionul

Copilul îsi privea bunicul scriind o scrisoare. La un moment dat, întreba:

– Scrii o poveste care ni s-a întâmplat noua? Sau poate e o poveste despre mine?

Bunicul se opri din scris, zâmbi si-i spuse nepotului:

– E adevarat, scriu despre tine. Dar mai important decât cuvintele este creionul cu care scriu. Mi-ar placea sa fii ca el, când vei fi mare.

Copilul privi creionul intrigat, fiindca nu vazuse nimic special la acesta.

– Dar e la fel ca toate creioanele pe care le-am vazut în viata mea!

– Totul depinde de felul cum privesti lucrurile. Exista cinci calitati la creion, pe care daca reusesti sa le mentii, vei fi totdeauna un om care traieste în buna pace cu lumea.

Prima calitate: poti sa faci lucruri mari, dar sa nu uiti niciodata ca exista o Mâna care ne conduce pasii. Pe aceasta mâna o numim Dumnezeu si El ne conduce totdeauna conform dorintei Lui.

A doua calitate: din când în când trebuie sa ma opresc din scris si sa folosesc ascutitoarea. Asta înseamna un pic de suferinta pentru creion, dar pâna la urma va fi mai ascutit. Deci, sa stii sa suporti unele dureri, pentru ca ele te vor face mai bun.

A treia calitate: creionul ne da voie sa folosim guma pentru a sterge ce era gresit. Trebuie sa întelegi ca a corecta un lucru nu înseamna neaparat ceva rau, ceea ce este neaparat e faptul ca ne mentinem pe drumul drept.

A patra calitate: la creion nu este important lemnul sau forma lui exterioara, ci mina de grafit din interior. Tot asa, îngrijeste-te de ce se întâmpla înlauntrul tau.

Si, în sfârsit, a cincea calitate a creionului: lasa totdeauna o urma. Tot asa, sa stii ca ceea ce faci în viata va lasa urme, astfel ca trebuie sa încerci sa fii constient de fiecare fapta a ta.

Paulo Coelho

Olteanca in Capitala, Propriu şi personal

Smile!!!

FluNu, nu m-a parasit! Dimpotriva, am devenit prietene la catarama, suntem nedezlipite. Ne-am transformat intr- un cuplu remarcabil, de neegalat, intocmai ca Stan si Bran, ca Ping si Pong, ca sarea si piperul, ca untul si felia de paine! Cine? Cum cine? Margeaua si Viroza!

Se pare ca i-am cazut cu tronc doamnei cu pricina si prin urmare, nu prea mai vrea sa plece, se tine de mine ca scaiul! Si la fel de nedezlipita de subsemnata Margea a fost si luni, cand vrand-nevrand, a trebuit sa merg sa-mi fac buletinul! Da, ala nou, cu numele la fel de nou! (Trebuia sa-l am de prin august, dar shhht! nu spuneti nimanui, ramane secretul nostru! 😉 Ce sa-i faci, e greu sa renunti la un bun pe care l-ai avut toata viata!!)

Si uite asa, vrand-nevrand, s-a prezentat Margeaua la sectia de politie nr. 19 cu tot cu actele sale si copiile lor, si s-a asezat cuminte la rand. Si era cat pe ce sa o aiba pe constiinta pe a ei soacra din dotare, care mai-mai sa explodeze cand a vazut ca Margeaua a completat cererea cu numele de fata-deh, obisnuinta!!! „Si-a pastrat numele?” l-a intrebat consternata si dezaprobatoare pe al meu sot, care din pacate e si preaiubitul ei fiu. Relax woman, nu am stirbit onoarea odraslei tale!!! De unde sa stiu eu ca trebuia completat cu noul meu nume de familie, din moment ce lucrul asta nu era specificat nicaieri?

Si a refacut Margeaua cererea, timp in care Socrella intocmai ca resortul de la ora de fizica din liceu, a revenit la starea initiala de multumire. Si am continuat sa asteptam la o coada ce parea ca nu scade deloc, in timp ce stranutam intruna, si-mi curgeau ochii si nasul, iar vocea de bas, tusea de magar si suflatul nasului ar fi zburlit parul pe orice miorlaitoare, oricat de neinfricata ar fi fost si ar fi dat cosmaruri oricui pe o raza de 50 de metri!

Aruncatul de sageti usturatoare din ochi asupra Socrellei mi-a fost brusc intrerupt de functionara de acolo, care ne-a chemat in birou, exact cand soacra-mea se chinuia groaznic sa-si scoata o sageata ce-si nimerise tinta! 😉 Dupa ce mi-a verificat actele cu un ochi mai scrutator ca al Socrellei proaspat dobandite, mi-a aratat binevoitoare scaunul pe care trebuia sa ma asez, pentru a-mi imortaliza chipul de zana. Chip care  exact in momentul declansarii aparatului foto, s-a metamorfozat intr-unul de creatura nemaivazuta, hidoasa si infometata, ivita parca din strafundurile unei lumi intunecate. Moment mai prielnic sa stranut de 5 ori la rand nu am gasit se pare! Sa nu mai spun ca pe functionara  nu a deranjat-o de nicio culoare ca eu arat in poza de parca as fi ruda de sange cu Al din Balta sau mai bine zis, o amestecatura ciudata de Imparatul Rosu, care cu-n ochi plangea si cu unul radea, Ghionoaie cu parul valvoi si ochii bulbucati, Rudolph cu nasul rosu si Alien cu gura mare si baloasa!

Daaaa, abia astept sa treaca cele 10 zile sa-mi iau buletinul! Buletin de Bucuresti, ma! 😉

Din gura altora, Povestioara de vineri

Alege sa evoluezi!

In prima zi de scoala, profesorul ni s-a prezentat si ne-a dat drept sarcina sa facem cunostinta cu cineva necunoscut. M-am ridicat sa ma uit in jur si atunci o mana fragila imi atinse umarul. Cand m-am intors, am vazut o batranica marunta, cu chipul brazdat de riduri, care ma privea cu un zambet ce ii lumina intreaga fiinta. Spuse:

– Buna, frumosule. Ma numesc Rose. Am 86 de ani. Pot sa te imbratisez?

Am izbucnit in ras si, dupa acceptul meu, ma stranse in brate cu putere.

– Ce cauti la universitate la varsta asta frageda si inocenta? am intrebat ironic.

– Vreau sa gasesc un barbat bogat, sa ma casatoresc, sa ma stabilesc la casa mea si sa fac niste copii, raspunse ea zambind.

– Hai sa lasam gluma, am reluat. Eram foarte curios sa aflu ce o motivase sa abordeze acest gen de provocare la varsta ei.
– Dintotdeauna mi-am dorit sa merg la universitate si acuma mi se indeplineste visul, imi spuse.

Dupa curs ne-am dus la bufetul studentesc si am baut un milkshake de ciocolata. Ne-am imprietenit pe loc.
Timp de trei luni, zilnic, dupa ore, plecam impreuna si stateam de vorba necontenit. Eram de-a dreptul fascinat sa ii ascult acestei „masinarii a timpului ” confesiunile atat de bogate in intelepciune si experienta.

De-a lungul anului, Rose a devenit „mascota” campusului si se imprietenea cu usurinta cu toata lumea, oriunde s-ar fi dus. Ii placea sa se puna la patru ace si sa se lafaie in atentia pe care i-o acorda toata lumea in jur. Si se bucura de fiecare clipa. La sfarsitul semestrului am invitat-o pe Rose sa tina un discurs la banchetul fotbalistilor. Imi vor ramane mereu in minte invataturile ei. A fost prezentata si a pornit spre tribuna. Cand a inceput discursul ei pregatit de acasa, scapa trei dintre cele cinci cartonase pe care isi notase ce voia sa spuna. Deranjata si stanjenita, se apleca spre microfon si spuse pur si simplu:

– Imi pare rau ca sunt atat de neindemantica. Am renuntat la bere in favoarea whiskey-ului si marca asta, Lent, ma baga in mormant. N-am sa reusesc sa mai pun in ordine cartonasele astea, asa ca am sa va spun ceea ce stiu.
Noi am ras si ea tusi ca sa-si dreaga glasul. Continua:

– Nu incetam sa ne jucam pentru ca imbatranim. Imbatranim pentru ca incetam sa ne jucam. Exista numai patru secrete pentru a te mentine tanar, a fi fericit si a deveni un om de succes. Trebuie sa razi si sa gusti umorul fiecarei zile. Trebuie sa ai un vis. Atunci cand ramai fara vise, mori. Suntem inconjurati de oameni morti si nici nu ne dam seama. E o mare diferenta intre a imbatrani si a evolua. Daca ai 19 ani si stai in pat inert timp de un an, fara sa faci un lucru productiv, vei implini 20 de ani. Daca am 87 de ani si zac in pat timp de un an fara sa fac nimic voi implini 88. Toata lumea imbatraneste. Nu e nevoie de talent sau pricepere.   Ideea e sa evoluezi, identificand mereu oportunitatile care se ascund in inima schimbarii. Nu regreta nimic. Cei care sunt deja batrani nu regreta ceea ce au facut, ci mai degraba ceea ce nu au facut. Numai cei care au regrete se tem de moarte. Si-a incheiat discursul cantand cu avant ” Trandafirul „. Ne-a incurajat sa ii studiem versurile si sa le punem in practica in viata cotidiana.

Rose si-a luat diploma pe care o dorise atatia ani. La o saptamana dupa absolvire, Rose s-a stins pe tacute in somn. Peste 2000 de studenti au fost alaturi de cea care le-a demonstrat ca nu e niciodata prea tarziu sa fii ceea ce vrei sa fii.

Aceste randuri au fost compuse in memoria lui Rose.

SI NU UITATI: NU POTI ALEGE SA IMBATRANESTI SAU NU; DAR POTI ALEGE SA EVOLUEZI!